Toți copiii își subminează părinții

Fără excepții, nu cred că există părinți care să se străduiască să facă ceva pentru copiii lor, ceea ce cred ei ca e bine – nu e neapărat adevărat și corect ce cred ei că-i bine, dar asta e altă discuție – și se trezesc undeva pe parcurs subminați, sabotați.

E în natura lucrurilor și acuma mi-a venit rândul. Când eram la școala generală tata se bucura că merg la olimpiade, eu făceam asta ca să ajung la oraș ( plm , țăran) , stăteam jumătate din timp și rezolvam ce puteam pe FFW , după care ieșeam și până venea vremea să mă aștepte el sau părintele altui copil la ieșire mă duceam la o sală de jocuri mecanice să mă joc Neo Geo, Streetfighter, sau păcănele ( poker) de ce nu.

La facultate eu voiam să merg la Sibiu, că aveam niște amici ( și primeam bursă – socialism FTW) sau la Cluj, că era o gagică pe care o cunoscusem la o olimpiadă și calculam eu că e rost să mă combin cu ea și arăta cam bine rău. Tata , că nu, că la București se învârt banii. Am stat un pic pe gânduri și i-am dat dreptate, deși i-am spus că e cam stupid să fiu admis la două facultăți pe locuri de la buget, iar el să se chinuie să plătească taxă la aia din București. Dar el că nu, că nimic, că acolo e șmecheria, nu în provincie.

Bă, a avut dreptate că eu m-am dus acolo fix cu gândul să mă reunesc cu niște pretenari mai vechi sau mai noi și să mă apuc de niște fraude – ceea ce am și făcut. Tata îmi platea taxă să mă duc la una din cele mai bune facultăți din țară, cam cea mai bună de profilul ăla, cred , iar eu eram călare sălile de net, pachete-pachete și alte mizerii.

Great success, pula mea.

Când i-am spus, că i-am spus, aproape plângea. Și-acuma îl și înțeleg.

I-am spus unuia din copii care se lamenta că ea citește mai mult decât toți ceilalți copii și că nu mai vrea, că sunt unii englezi care vorbesc engleză mai prost decât ea ( nu cred, dar nu am timp de verificat manele) că nu mă interesează, că eu nu câștig bani ca englezul mediu și că am venit aici să-i cucerim, nu să fim la fel de egali cu cei medii.

Părea că a înțeles. Părea!

Că a venit să-mi spună că a vorbit (deja) cu directoarea școlii și că ea vrea să deschidă un club de limba română și că directoarea e de acord; na, Ilie!

E rândul meu să ”unde dai și unde crapă”. Banii mei futuți ca să venim aici și să înlocuim inutilitatea limbii romulane cu ceva mai de doamne-ajută și n-a înțeles nimic din asta. Doar dacă nu e vreo strategie să-i prostească pe ăștia, caz în care apreciez micile mârșăvii, dar mai bine și-ar petrece timpul…

Am repetat, că poate n-am fost eu atent:

-Robotică ai zis?

Nu.

Acuma, eu nu știu de ce i se permite înfințarea unui club pentru o limbă mai fără viitor decât latina, da’ nu mi-e rușine sau ceva, atâta că-s un pic semi-enervat și parcă mă iau niște lacrimi și mă gândesc doar la replici nihiliste, dar mai ales mă gândesc ce-o fi zis tata când știa că a muncit pe brânci ( aproape la propriu) ca eu să merg la facultate și că eu în timpul liber mergeam și la studii, că în rest eram puțin ocupat într-o companie selectă de tipi care mai de care mai number #1 pe diferite liste ale unor servicii guvernamentale românești și străine.

Karma e o curvă, iar acum a venit vremea să-mi plătesc păcatele. De fapt, asta-i doar o mică bagatelă, doar începutul, să fim serioși, dar deja văd încotro merg lucrurile.

O să fie bine. Știu că o să fie bine, chiar dacă acum nu-mi pare așa. Sunt doar un retrograd.

Evident ca nu-mi pasă așa tare realist ce-i învață pe ăia la clubul vieții, faptul că a avut inițiativă și a convins profesorii dintr-o țară străină să-i dea un spațiu și că organizează activitatea asta, dar mai ales că a găsit pe cineva interesat să-și piardă timpul cu asta e mai important decât limba română cu mult. Bine, multe lucruri sunt mai importante decât limba română, asta-i doar un vehicul. Din ăla de colecție.