Fiind tată la copiii iadului

Seara, noaptea mai bine zis, că nu-s un părinte model, strang tabletele copiilor și-i bag la culcare. Se fac ciorchinete langă bunică-sa, nu știu dacă din iubire, cât că ea-și păstrează telefonul, că e adult și autoritatea mea are limite de aplicabilitate.

Un copil își pune singur tableta la încărcat, celălalt mai mic, în care n-am încredere că-i capabil de abstinență, mi-o înmânează, mie sau mă-sii, și unul din noi o pune la încărcat pe biroul meu. Sau uităm. Sau , pentru că copilul a strâmbat toate cablurile microUSB din casă, pur și simplu nu se încarcă. Sau.

Dimineața când se trezeștie, copiii știu că trebuie să se spele mai întâi pe dinți și pe față și restul rutinei de igienă și de ieșit din pijamale și pregătit de școală ( acum online), drept care, dacă nu e nimeni , vin, își iau tabletele, și fug înapoi în pat.

Atâta că de ceva vreme eu mă trezesc de obicei de dimineață și sunt ca Cerber pe Styx. Adică îi dau tableta ca să mă lase în pace.

Azi, fiind Sfânta Duminică în care nu fac nimic mai puțin o varză cu rață, plătesc niște salarii și am ceva de muncă la unul din contracte, m-am trezit, am scos tableta de la încarcat și am pus telefonul. Copilul venit întru revendicare se uită lung pe masă cum din portul microUSB nu iese niciun cablu care să meargă înspre încărcător.

Afișez un rânjet de Joker și o întreb :

-Ce zici, am uitat să o pun la încărcat, sau am scos-o eu ca să îmi pun telefonul .

Fiind stinsă, nu poate verifica repede , ochiometric. Cu o mină dezamăgită îmi reconfirmă capitalul de încredere scăzut.

-Ei, de fapt, n-ai de un’ să știi! Verifică!

Și o țin lângă mine până îi pornește chestia. Verifică plenitudinea bateriei, colțurile gurii îi pleacă care-ncotro, și se întoarce țopăind la treaba ei.

În mintea mea jubilez despre modul simplu de a crește încrederea copilului, prin înșelarea așteptărilor într-un mod pozitiv . Psihologie la cingătoare, taică. Smoke and mirrors.

Urma să verific verbal această situațiune, când copilul se întoarce și-mi spune franc, zâmbind, și fără să fi apucat eu să întreb ceva :

-Dar să știi că tot n-am încredere în tine!

Și pleacă râzând.

Oglinda-n care-mi exersez vanitatea se crapă în bucăți și se fărâma mai departe-n nisip.

2 Replies to “Fiind tată la copiii iadului”

  1. No payback time? 🙂
    De genul:
    Tată, pot să mă uit la televizor?
    – Uită-te liniștită, numai să nu-l aprinzi.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.