Unele lucruri n-o să le ”înțeleg”

Vine copilul de la școală să-mi spună ceva, dar eram în două ședințe. Pe urmă zic că să mă updateze și pe mine, după ce discutase cu restul familiei, că dacă e așa important de ce nu?

Și-mi spune că un coleg a sărit pe geam. De la etajul doi. Pe ciment. Un fel de ”s-a aruncat” – cum am zice noi românii.

Mda, asta pot să o înțeleg, la o adică. Reacția mea a fost, ”înțeleg”, nepotrivită. ”Bine că” a discutat întâi cu familia care i-au spus că să nu facă vreodată așa ceva, să-și discute problemele și…

Eu am întrebat doar dacă au venit cumva rezultatele testelor pe care le aștept de ceva vreme. Că altfel ce motive să ai. E felul meu de a face umor.

Ar trebui să îngrijesc fulgi de nea, că am fost binecuvântat de sfântul bulan cu fete. Eu, în schimb, mă uit la alte filme.

SNEAK PEEK: Milla Jovovich : "Monster Hunter"

Și mă gândeam așa la o chestiune mai filozofică, deasupra meandrelor concretului.

Posibilitatea ca să ți se sinucidă un copil e una reală. Oricât de defect ar fi copilul, undeva ai făcut ceva greșit, l-ai învățat ceva greșit, sau nu l-ai învățat ce trebuie. Dacă omul pe care-l crești nu mai găsește un motiv să trăiască undeva e și vina ta. Trebuie să fie. Desigur, orice copil poate avea rătăciri de moment, m-am văzut în situații similare demult.

Pe de altă parte, filozofic vorbind, ca părinte, nu pot trăi cu frica și responsabilitatea asta. Se poate transforma ușor în șantaj. Nu poți ține un alt om, fie că-i copilul tău, un prieten, sau de alt fel, de mână toată viața. Nu poți accepta responsabilitatea și pedeapsa unei astfel de decizii pe care nu o iei tu. Eu aș putea doar să iau la cunoștință decizia.

10 Replies to “Unele lucruri n-o să le ”înțeleg””

  1. Posibilitatea ca să ți se sinucidă un copil e una reală. Oricât de defect ar fi copilul, undeva ai făcut ceva greșit, l-ai învățat ceva greșit, sau nu l-ai învățat ce trebuie. Dacă omul pe care-l crești nu mai găsește un motiv să trăiască undeva e și vina ta. Trebuie să fie. Desigur, orice copil poate avea rătăciri de moment, m-am văzut în situații similare demult.

    E cam urat sa spui asa ceva. Nu-s nici eu castigatorul premiului pentru diplomatie, dar e urat rau. Imagineaza-ti ca o sa citeasca unul care a ramas asa fara un copil. Ca “a facut ceva gresit”. Chiar nu e MEREU asa.

    Uneori, ca societate, nu le putem oferi unor oameni nimic. Absolut nimic. Avem multe de oferit, dar nu pentru ei. Altii pur si simplu nici nu vor sa auda de ce avem noi de oferit. “Pleaca” din viata cum ai pleca tu dintr-un cartier rau-famat: fara regrete.

    Nu e mereu ca ai facut tu ceva gresit.

    Poti sa iti inveti copilul pana poimarti cum sa obtina ce vrea, cum sa rabde zambitor jegul din jur, cum sa …ce vrei tu. Insa la sfarsitul zilei, copilul ala poate alege sa (isi) spuna “da, dar eu nu vreau asta, e doar un chin nesfarsit”.

    Ma rog, sunt multe tipuri de situatii si nu vreau sa le enumar eu, ca nu e treaba mea; ce vreau sa spun e ca exista multe situatii in care nu a dat nimeni gres cu nimic. E doar …nepotrivire de caracter. In speta, sinucigasul ala nu a gasit nimic care sa-l atraga la lumea asta si a pierdut speranta ca va gasi vreodata sau ca lumea se va schimba.

    Nu as arata cu degetul parintii – poate doar daca as vrea sa ii trollez.

  2. E cam urat sa spui asa ceva. Nu-s nici eu castigatorul premiului pentru diplomatie, dar e urat rau. Imagineaza-ti ca o sa citeasca unul care a ramas asa fara un copil. Ca “a facut ceva gresit”. Chiar nu e MEREU asa.

    Tehnic vorbind, ai dreptate. N-am spus-o in sensul de a arata parintii cu degetul. Textul era introspectiv.
    Practic treaba e ca “rezultatele vorbeste”.

    Scopul meu, ca parinte, e copiii mei sa se descurce in viata si mai mult de atat, sa se bucure de ea, macar cat ma bucur eu.
    Iau in calcul ca altii au alte scopuri, poate.
    Din pacate, nu am un manual de instructiuni clare gen “faci asta si functioneaza”, ca sa pot spune -> am urmat manualul am facut conform retetei. Daca nu a mers, era copilul stricat. Desi e posibil si asta.

    Daca nu mi-am atins scopul inseamna ca undeva n-am facut ce trebuia, nu in sensul ca aveam neaparat obligatia sau datoria, ci in sensul ca nu am gasit o solutie la probleme si nu am gasit o cale sa-mi ating obiectivul. Refuz sa cred ca nu exista solutii la orice problema. Faptul ca nu le gasesc eu, e o problema a mea.

    Din punctul asta de vedere voi tot timpul convins ca actiunile mele sau inactiunile sunt determinante. Daca nu sunt, ideea de a avea copii e futila si suna mai urat decat faptul ca n-am facut ce trebuia.

    Nu o spun nici in sensul ca m-as considera vreodata vinovat de actiunile copiilor, ci ca ori de unde as apuca problema e ca atunci cand ai un proiect si se alege praful de el. Sigur, poate altii-s de vina, dar daca e proiectul tau, nu al altora, cam e treaba ta sa-l realizezi, cum, n-are importanta, aia e provocarea, sa gasesti “cum”.

  3. Refuz sa cred ca nu exista solutii la orice problema. Faptul ca nu le gasesc eu, e o problema a mea.

    Poate nu m-am exprimat pe intelesul tau. Nu-i vorba ca nu exista solutii (sarim peste faptul ca uneori nu exista). E vorba de faptul ca traiul intr-o lume in care-s necesare solutiile alea poate fi/parea mai nasol ca moartea pentru unii.

    Exemplu: se duce fiica-ta la lucru. Si acolo descopera ca lumea o arde in meetings, injunghiat in spate cu zambetul pe buze etc. Raiul corporatist, pe scurt. Ok, la problema asta, tu ii poti oferi solutia. Pazeste-ti spatele, nu te lasa injunghiata, injunghie-i tu pe altii inainte, sa nu aiba ocazia, apuca-te de altceva etc etc.

    Ok, dar unii oameni gasesc viata in genul ala de lume mai ingrozitoare ca moartea. Si nu au chef de trait intr-o lume in care ai nevoie de astfel de solutii la probleme care nu ar trebui sa existe.

    Solutii exista si pentru foametea din NK. Poate mananci sobolani. Poate iarba si scoarta de copac. Poate alti oameni. Dar unii s-ar putea sa aleaga alta iesire.

  4. My 2 cents on this:
    1. pentru un copil, parintii sunt baza universului lui. Pana in punctul in care iese in colectivitate, sunt chiar tot universul lui. Toate regulile elementare de comportamenent si de interactiune cu alti oameni de-acolo le invata, pentru ca din alta pate n-are de unde. Sanatoase sau nesanatoase.
    Problema mare cu algoritmul asta e ca societatea ti-o da in muie fara regrete daca ai buguri la el din softul de fabrica ( adica din perioada petrecuta doar acasa). Si cred ca e destul de dificil ca parinte sa mai schimbi ceva dupa niste ani, chiar daca intelegi ca ai gresit cu niste chestii.

    2. pentru copii, familia inseamna supravietuire, no matter how fucked up li se pare restul lumii. Daca un copil renunta la lifeline-ul lui intr-o situatie de criza, inseamna ca el nu mai percepe lifeline-ul ala ca reliable, ca un loc in care se simte in siguranta (emotional sau fizic).

    Ca adult na, sa zicem ca esti responsabil si ai si putere de decizie sa-ti faci o bula confortabila in care sa traiesti. Ca si copil, n-ai nici discernamant , nici putere de decizie in privinta asta. E cam treaba altora sa o ofere cadrul asta.

    Nu zic neaparat ca e vina parintilor daca un copil decide sa zica pa, pentru ca , intr-adevar, sunt o gramada de factori pe care ei nu ii pot controla.

    Dar mi se pare mult mai greu de ajuns in pozitia de “fara speranta”, ca si copil, daca ai un mediu familial ok.

  5. Exemplu: se duce fiica-ta la lucru.

    Mă gândeam la copii . Dacă se duce la lucru e vorba de varsta la care cumva accept că nu o să mai am soluții . Tot nașpa e, dar na.

    Dar unii s-ar putea sa aleaga alta iesire.

    Absolut. Nu poți alege viața în locul altcuiva. Problema e dacă poți să oferi alternativa . Întotdeauna există o alternativă ( de regulă mai multe ) , e greu de crezut că cineva s-a născut cu scopul declarat de a se sinucide de-al dracului.
    Sunt și oameni defecți psihic și pentru ăia pot exista soluții.
    E posibil sa nu poți sau să nu reușești să faci nimic pe tema aia. Pur și simplu să nu stea in puterea ta din diverse motive. Sau, rezonabil vorbind să nu merite să te sacrifici intratât , că poate pretențiile sunt exagerate. Oricum ar fi, dacă există un răspuns pragmatic la întrebarea “de ce”, înseamnă că era o soluție.

    Dacă nu există un răspuns pragmatic la întrebarea de ce, înseamnă că nu am înțeles problema, dar dacă aș înțelege-o probabil ar avea și soluție.

    Dar mi se pare mult mai greu de ajuns in pozitia de “fara speranta”, ca si copil, daca ai un mediu familial ok.

    Mediu familial OK e o sintagmă destul de vagă. Probleme pot să apară și în mediul ăla familial, că au și adulții dificultățile lor și în general viața nu se desfășoară ca intr-o poveste Disney.

  6. Ce trist.

    Nu e chiar vina parintilor probabil, mai mult incapacitatea, ceea ce e diferit de vina. Toti, dar toti parintii au povesti ba cu nu am fost atent si a cazut copilul, ba s-a pierdut prin magazin, ba orice. Chestii minore, dar care i-au speriat atunci. Din pacate unele consecinte sunt mai rele ca altele.

    Pare nedrept pentru ca mai mult ca sigur sunt parinti muuult mai delasatori si neatenti decat cei din poveste si copiii lor nu s-au sinucis.

    Nu imi pot imagina ce poate fi asa rau ca un copil de 10 ani sau cat avea el sa ia decizia asta. 🙁 Mai alea tinand cont ca provenea dintr-un mediu ok, o scoala buna etc.

  7. Pana la urma tu esti capitanul navei si tu esti raspunzator pt orice se intampla pana la o varsta, cand isi ia singur deciziile. La 10 ani s-a intamplat ceva in mod sigur la tine, nu la el. Daca avea el probleme tu trebuia sa i le rezolvi – gen il duci la alta scoala, homeschooling, orice.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.