Două filme de pe Netfrix: Don’t look up și investitorii

Don’t look up e un refresh la Idiocracy, fără SF-uri, că nu-i sigur dacă ajungem acolo, varianta pământeană AD 2021 în care trăim.

Filmul cică e o satiră, dar e undeva între caricatură și portretul robot al lumii noastre. Ei zic acolo că societatea americană. Lasă, lasă.

Și sunt câteva planuri pe care filmul e tulburător.

Unul e strict povestea și imaginea prezentată. Că recunoști atât de multe chestii de care ai vrea să te dezici, dar nu prea merge… Că toți oamenii suntem pe undeva măcinați de idealuri mărețe care trebuie să mai aștepte la rând pentru tabieturile, valorile hedonistice, mercantile, egoiste și aspectele frivole ale vieților noastre mărunte . Recunoști faptul că am renegat universul și universalul în (de)favoarea personalului și a individualului. Noi suntem ceea ce credem că contăm, că suntem importanți și, nu-i suprinzător să nu observăm că ne anulăm prin asta. Se spune că o carte bună sau un film bun sunt cele care te inspira la introspecție, nu neapărat cele care sunt scrise sau executate impecabil. Eu le prefer pe ultimele, ca majoritatea, de unde și lopata peste muie dată de un film ca ăsta.

Al doilea e stilul regizoral. Publicul spune că e oarecum enervant, cu tweetturi, cu atâtea intreruperi și defocalizări. Păi asta e. E făcut fix în stilul în care e capabil publicul curent să consume media. Noi care mai suntem pe alte valori, suntem dinozaurii. Și e un pic enervant să vezi în ce hal – ehm, asta e arta și țineți minte vorbele mele, va fi un trend stilul ăsta și veți vedea mai multe asemenea – am ajuns noi, lumea.

Al treilea e dat de reacțiile critice. În general nu citesc ăstea, dar acum am fost curios și surprins să văd două linii comune:

1- Ca filmul e prea lung, gen unde pula mea aveau toți treabă în jumatea valului de omicron, nu știu, le rămâneau sarmalele nemâncate probabil.

2- Că are prea multe teme secundare.

Da, filmul începe plictisitor și e lunguț, dar temele secundare au mai multe roluri. Cel mai important e acela de a arăta că până și oamenii preocupați de lucrurile importante, cei pe care îi credităm cu ideea de gatekeeperi se pot rătăci în monden și pot pierde punctele importante, urgențele. Apoi, e acela de a arăta că plaga currenta societății curente ne afectează pe toți.

Dar intriga e ca aia care au vazut filmul au ințeles fix cât ai crede că înțeleg ăia din film. Ăia satirizați în film, adică noi, știi ce zic? Iar asta-i cea mai tare partea filmului, nu jocul actorilor sau povestea. Actorii joacă OK, Di Caprio meh, nu-i cel mai bun rol al lui, iar povestea e pe o temă banală sau uzată. Dar publicul e atât de desensibilizat, limitat în atenție, încât nu poate urmări o structură complexă – vrea chestii mainstream cu un singur fir și cel mult niște muguri, sau teme de suport a căror contribuție să fie direct vizibilă. Din nou, ăștia suntem noi acum.

Și asta e tot, pentru mai mult, vedeți-l și comparați reacțiile publicului cu cele din film.

Inve$titorii e o comedie românească. Filmul merita un drum la cinematograf și-un paragraf. Nu-i capodoperă. Iura Luncașu nu e Nolan sau Adam McKay, dar merge. E de vară așa, te mai râzi umpic până trece și valul ăsta. Pe alocuri pare dezlangat și un pic cringe, dar aia e, compensează prin niște clișee bune și umor românesc de tipul inside jokes. Merită un ochi. E mai de calitate decât niște spoieli titrare și lăudate de la regizorii ăia pe care îi cheamă Cristi și mă-sa acasă, dar ei vor să facă filme.