Biserica care nu mai este ce era

Biserica din satul meu e de când satul. Întemeietorii localității, al căror nume îl purtăm, au ctitorit-o pe la 1500. Sătenii i-au prețuit intr-atât încât au păstrat acest nume, că ne puteam numi și noi Nicolae Bălcescu ca atâtea comune care au fost redenumite de Ceaușescu.

A fost restaurată de mai multe ori, ultima dată după inundațiile din ’77 , dar altfel a fost păstrată de locuitorii satului și ai județului.

Nu e una celebră, nu-i deosebită cu nimic în construcția ei, dar în istorie, neamurile noastre am fost toți botezați sau căsătoriți acolo, începând cu Mihai Viteazu, al cărui nume nu a uitat a-l menționa preotul alocat acum la această mică parohie. Pentru noi asta înseamnă mult, că n-a dat comuna mulți laureați Nobel și cam asta e, de 400 de ani nu știm să fi realizat un om născut acolo mai multe, ca să îl ținem minte.

Dar ai mei , ca orice sat, aveau obiceiurile noastre creștine, biserica fiind bineînțeles un punct central, iar popii și-au facut treaba in mod decent. Nu are treabă cu frica sau credința în Dumnezeu, ca nu sunt eu primul ateu necredincios care să se fi aflat în biserică să cânte prohodul. Profesorul meu de matematică era cat de ateu se poate, dar căsătorit cu fiica unui preot și locuind în casa lui, și îl vedeam la biserică în Vinerea Mare , aprinzând o lumânare pentru socrul lui și îngânând vreun vers. Nu se închina și nu stătea în genunchi, dar omul nu putea sau nu voia să ignore Dumnezeul închipuit și slujit de consătenii lui, lucru cu care rezonez. A spune că Dumnezeu nu există unui grup solidar care crede, îl slujește și acționează în numele și sub girul lui, e ca și cum ai spune că banii , bitcoinii sau naționalismul, de pildă, nu există pentru că sunt inventate de oameni.

E limpede că deși inventate și folosite convențional ele există în conștiința oamenilor și au efecte reale prin forma sub care tratăm convențiile noastre.

Consecințele dumnezeului inventat în satul meu au fost că în preajma sărbătorilor de Paște și de Crăciun oamenii incercau să fie mai toleranți unii cu alții, in dorința de a-și răscumpăra păcatele de peste an, dar și în general, liberul arbitru al fiecăruia era cât de cât ținut în frâu de un corset de legi pe care nu le putea aplica poliția, sub numele de oameni cu frica lui Dumnezeu.

Preoții , cum ar veni legătura Dumnezeului inventat cu pulimea, cât am trăit eu acolo, au cam slujit în spiritul conventiei lor. Ultimul a fost un prieten de-ai tatei, care m-a și căsătorit.

Erau și ei tot oameni cu păcate lumești, care se împărtășea cam des, care prea sau nu prea curvarsarea și el ceva, de gust. Măcar nu i-au plăcut niciunuia copiii, erau în spiritul și în sprijinul comunității. Nimic deosebit.

Mai înainte de toate erau oameni și lucrau pentru oameni. Nu știu cât de grea e meseria de popă, cu 1-2 zile de job pe săptămână și în rest la nevoie în funcție de care ce planuri are cu viața lui, care au nevoie de intermediarul pentru introducerea sau extragerea din comunitate.

Ce știu e e că de câteva ori pe an era ceva mai mult de lucru. Cel mai mult de Paște, când în afară de deniile de seară, era slujba din noaptea de Înviere continuată cu praznicul de dimineață.

Împărtășania celor vii e incompletă fără prăznuirea celor morți, cu care împărțim istoriile personale și de grup, căci fiecare purtăm cu noi părinți, bunici, sau copiii care au fost și cu care ne întâlnim, in general destul de rar, la praznicele cu pricina. Trebuie că e destul de obositor pentru un om să țină slujba de înviere și să țină și praznicul de dimineață, însă cumva se țineau de tradiție. Unul din preoți pe care l-am cunoscut bătrân începea învierea ceva mai târziu , pe la 02:00, că nu moare Iisus dacă mai stă un pic în cavou, important era să fie toți și să fie odihniți ca să reziste până dimineața.

Ei, la un moment dat treaba s-a schimbat. Vechii preoți erau oameni din sat sau stabiliți în sat. Erau de-ai noștri. Ultimii au fost tineri, dar mai puțin de-ai noștri , mai puțin interesați să slujească comunitatea, ceea ce e puțin ciudat, că dincolo de banii pe care li-i dă statul direct de la buget sub vechiul aranjament că le-a naționalizat Cuza averile și trebuie să se recompenseze, cică , oamenii din sat plătesc contribuție anuală la biserică, plus ocazionalele sfințiri din preajma sărbătorilor, care includ și acte de donație. Poate primesc prea mult de la buget…

Prima chestie care mi-a atras atenția a fost când mi-a zis tata că i-a murit un amic/ fost coleg, om din comună,dar din altă parohie. Și l-au îngropat la noi in sat, că acolo avea loc de veci, iar popa n-a fost de acord să îi tragă clopotul, că nu e din parohie. Că “dacă se sparge, cine cumpără altul?”. Clopotul a fost cumpărat oricum din banii enoriașilor, care au donat când s-au spart cel anterior. In fine, aici se ilustrează perfect ce înseamnă să fii pielea pulii in parohie. Mori și nici clopotul nu ți se poate trage.

Cea mai tare este însă legată de tratarea Paște-lui. Omul vine, își ține slujba de înviere după care încuie biserica și pleacă acasă sub pretextul că e și el om și are nevoie de liber in Duminica Paștelui, pe care vrea să îl petreacă cu familia lui. Iar noi putem să mergem in morții noștri să ne rezolvăm praznicul cum știm.

Nu pot să spun că mă afectează personal chestia asta, că nu am fost la praznicul de duminică de mai bine de 10 ani că nu mă trezesc la ore devreme. Fizic nici pe ai mei, dar atitudinea da. Și au învățat un lucru bun din ăsta, anume să petrecem Paștele mai restrâns in familia noastră de vii și a doua, că nu mai merg nici la praznicul de luni la care mergea toată lumea. Și nu mai merg nici alții. Și sper că la un moment dat vor învăța să nu mai plătească nici contribuția la sistemul asta , până nu vine un preot care să îi servească, că nu îi poate obliga nimeni.