În locul tuturor, eu n-aș fi așa sigur pe Putin

Că nu dă cu nucleara. Ne uităm la un joc efemer de-a amenințatul ”distrugerii lumii” (așa cum o știm) care se întinde pe mai puțin de un an și nu cu cei mai inteligenți sau plini de resurse oameni de pe planetă și încercăm să le anticipăm intențiile, nebunia și logica.

Din păcate istoria ne arată că suntem atât de proști, nu numai la nivel de mine și de tine, nu numai la nivel de societate, nu numai la nivel de șefi de stat, ci și la nivel de vârful inteligenței academice de pe planetă.

În 1939 Einstein i-a scris lui Roosevelt la îndemnul și după ce s-a consultat cu un alt fizician , Leo Szilard , să-l informeze că cercetările curente ( la ora aia) fac posibilă dezvoltarea de arme pe bază de fisiune nucleară și reacții în lanț , care fisiune fusese descoperită recent de Otto Hahn și Fritz Strassmann – după nume bănuiesc că intuiți pentru cine lucrau ăștia. Și să-i transmită discret că bănuiește că nemții deja lucrează la asta, că nu mai exporta minereu de uraniu din Cehoslovacia.

Ce-a urmat se știe, o cursă de care face primul o armă mai mare, care-o face pe cea mai mare, care … Ce nu conștientizează lumea e că la creația armei ( și la cursa asta, în general) au luat parte, mai mult sau mai puțin, cei mai geniali oameni de științei din secolul XX. Unii din ei probabil sunt cei mai mari în domeniul lor și azi: Richard Feynman, Oppenheimer.

Niciunul dintre ei, nici vreun alt filozof sau strateg n-a fost în stare să vină cu un plan mai bun decât cum să facem următoarea cea mai mare armă care să facă diferența.

Citatul celebru din Oppenheimer din timpul testului ”Trinity”, ”Now I am become death, the destroyer of worlds” – nu e atât de mult despre puterea de distrugere a armei, așa cum sugereaza traducerea literală și cum s-a înțeles în popor, cât despre faptul că din punctul ăla el se identifică cu o unealtă. Interpretarea are referințe din religia hindusă, Bhagavad-Gita, o scriptură ( nu știu care termenul corect în românește) din Mahabharata, care-i prezintă pe Krishna, un zeu indian ( reîncarnarea altuia – irelevant în discuție), care deține puterea și capacitatea de a decide soarta și prințul Arjuna care este un soldat, cu rolul de a înfăptui soarta, și care este măcinat de dileme etice. Citatul de mai sus reprezintă pasajul cu care Krishna încearcă să-l convingă pe Arjuna, iar ăsta aceptă, de faptul că este o unealtă în mâna sorții ( și a altora care-i decid sorții) și că cel mai onorabil lucru este să-și facă meseria ( adică să ucidă) cum poate el mai bine, că nu pe umerii lui este decizia de cine traiește și cine moare.

Această realizare este abandonul eticii și responsabilității personale în mâinile altora și acceptul de a fi o unealtă cu un scop imediat, fără pretenția de a vedea sau de a-ți păsa mai departe, lăsând asta cu încredere în sarcina altora. Interpretarea asta nu era în comentariile pentru bac, sau admiterea în liceu, românii se preocupă de drame și mitologii axate local.

Dar ce face Oppenheimer acolo este să-și recunoască limitarea. Într-o parafrază e ca și cum ai spune : Nu știu să rezolv asta mai bine, așa că depun toată energia înspre a face ce știu eu mai bine și de-aici soarta va decide ce se întâmplă. Soarta fiind decisă președintele SUA de la momentul regretabil, Harry Truman .

Lumea de azi probabil că e mai bună decât lumea de acum 70 de ani. Dar mai inteligentă, nu sunt sigur, incluzând șefii de stat, liderii comunității științifice, șefii de armată și orice personalități influente.

Nici măcar nu există în momentul de față o cremă a comunității științifice mondiale la fel de meritorie ca membrii conferințelor de la Solvay , cei care au participat din 1911 până prin anii 1960. poza din 1927 e epică, umaniatea nu are acum un set de reprezentanți de valoare similară și se cam vede. Iar soluția acelora de-atunci la problema războiului mondial a fost să construiască o bombă mai mare, cea mai mare din istorie și să fie lansată , ca să fie clar că ei nu merg la cacialma.

Ideea din spatele doctrinei MAD este de convingere a oponentului că îl poți distruge ( si generalizat că poți distruge întreaga lume) și SĂ NU fie nevoie să faci asta. Un acronim mai bun nici nu puteau găsi, dacă ne gândim că prima tură fix asta au făcut, i-au nenorocit pe japonezi. Și mereu-mereu se trezește câte un handicapat care nu folosește retorica asta în scop eminamente defensiv, ci trage niște linii pe nisip și ”dacă le-ai trecut, înseamnă că mă ataci, iar dacă mă ataci am să-ți fut o nucleară în meclă”. Mereu e câte un handicapat care îi îndeamnă pe ceilalți la ideea că poate totuși să poarte un război cu bombe mari, poate că nu cu cele mai mari, ălea le ține de șantaj ( observați că nu mă refer în special la nucleare, e doar situația de moment, că n-au apărut bombele cu antimaterie, cu neutroni, sau cu efect de singularitate), o dăm doar p-asta mai mică , iar ălea cele mai mari le ținem doar la caz de extremă urgență și cumva mereu e o situație de escalare.

”Doamne ajută” ( nu că-s credincios sau religios , dar n-am alt reper în situația asta) ca nici iarna asta să nu fie una nucleară , că e mai bine cu încălzirea globală, dar comparând elita de acum cu elita din anii ’40 parcă am mai mare încredere ca prostimea să fie în stare să facă ceva pe temă.

Din păcate, concluzia de acum 70 de ani, care pare la fel ca cea de-acum e tot în cuvintele lui Oppenheimer cu privire la reacția audienței la testul nuclear efectuat cu succes :

”Câțiva oameni au râs, câția au plâns, cei mai mulți au tăcut.” – o rețetă de succes.

Am scris textul ăsta pe 3 octombrie , dar l-am lăsat la saramură un pic. Îl șterg eu dacă până la data programată de publicare am să cred că m-am precipitat în gândire.