1st Dad

Unul din copii tot face din astea.

Stickere , chestii cu “first dad” , “love you” , prostii din astea.

Nu e că e ziua tatălui, sau ce sărbători mai au ăștia p-aici, sau că sunt din alea care se fac standard la școală.

Mă trezesc că face stickere random și mi le lipește te miri când pe te miri unde.

Acuma, nu e că mă umflu în pene, că nu sunt perfect, și nu cred că sunt cel mai bun tată, dar din fericire copiii nu au mai mulți tați din care să aleagă altul cel mai bun; presupun că stickerul ăsta ar avea mai mare valoare într-o familie britanică cu 4-5 copii și tot atâția tați. Atunci poți spune că discutăm de o concurență reală și o evaluare mai obiectivă.

Unde vreau să ajung cu asta totuși.

E interesant că copilul mă apreciază într-atât cât să îmi spună asta fără un eveniment formal, că am zis că nu sunt nici pe aproape de perfect, dar mă las și eu , ca orice om ( din familia mea ) educat de copii. Că de aia îi trimit la școală.

Și mă gândesc la mine. Eu nu i-am spus tatălui meu vreodată “1st dad”. Acum, în momentul ăsta, tata e #1 dad (și mama și mai no #1); acum pot să văd asta. Dar copilăria mea nu a fost așa luminoasă încât să îi văd ca părinți ideali – mai mă gândeam dacă nu aș putea să îi omor în somn. Am zis că nu sunt perfect?

Nu e că nu m-au iubit, deși au fost momente când m-au detestat, pentru că eram detestabil sau ajungeam/ cream situații în care nu aveam cum să fiu altfel. Și ei erau detestabili in ochii mei atunci în unele momente și media nu se ridica undeva la un nivel la care să îi apreciez ca”1st” . Viața e complexă…

Asta nu s-a întâmplat pentru că nu mă apreciau, sau pentru că nu făceau lucruri pentru mine, ci pentru că posibilitățile lor erau reduse, și materiale și intelectuale și în ciuda faptului că au muncit toată viața lor pentru mine și fratele meu, asta nu a ieșit mereu bine – drumul spre iad e pavat cu bune intenții.

După un răstimp a ieșit bine, dar au fost multe lucruri incorecte pe care a trebuit să le înghițim unii la alții și nu pot să spun că am avut imaginea asta în copilărie , măcar în adolescență. O am acum, la jumătatea vieții ( sper că mai am 50 la viață, nu îmi e clar ) .

Ceea ce pentru mine înseamnă câteva lucruri.

Peste timp, peste generații, este un real progres. Ceea ce înseamnă că ăi bătrâni, aveau dreptate – dacă nu ai copii buni, nu ai nimic. Și familia este ce ii înveți pe copiii tăi să îi învețe pe copiii lor.

Altul este că comunicarea e importantă și face diferența mai mult decât inteligența sau prostia. Cel mai important lucru pe care trebuie să îl facă oamenii e să învețe să comunice. Să învețe să transmită informații. Eu încă învăț să vorbesc.

Ultimul e că chestia asta o sa dureze și că e nevoie de un interval de timp destul de lung, generații, pentru un progres sănătos. Nu e că nu poți avea pe cineva genial in familie, sau norocos, care poate să schimbe munca tuturor in puțin timp, e că e nevoie de multă muncă să ai grijă ca valorile se mențin peste timp și nu ai o generație de idioți care își bagă pula în tot. Consistența e mai importantă decât sprintul.

Nu știu cum am ajuns aici, dar mi se pare că e mai puțin meritul meu și e, ca în discursurile de căcat corporatiste, foarte mult o muncă de echipă.