Cea mai grea carte pe care am citit-o până acum – Something Deeply Hidden

Nu cititul e greu, că nu sunt retardat, dar înțelesul, pentru că totuși sunt retardat.

Am inceput-o de vreun an am ajuns la trei sferturi, m-am întors, am…

Am plecat de la ideea greșită că e o carte pe care o dovedesc intr-o vacanță și ajuns să mai citesc vreo două mai mici și jumătate de internet, că inițial eram ca orice prost care a învățat ieri să citească – citeam două pagini și credeam că am înțeles , mă lămuream la următoarele două că nu prea.

După ce-am terminat-o, pot să zic că e greu și cu analfabetismul funcțional, la nivelul ăsta. O fi și nivelul, dar e și vina mea, că prea am fost ignorant și am mermelit treaba asta când am intrat prima oară în contact cu conceptul și puteam căuta informații despre, de când eram mult mai tânăr. Mai ales că am studiat la facultate, un semestru, am picat examenul iar pentru restanță am ales tot să mermelesc și să îmi consolidez probabilitatea de a lua examenul ieșind cu… dar nu sunt mândru de asta și nu o să detaliez.

Atunci nu îmi părea așa de important, acuma a cam devenit, iar eu sunt cam in urmă. Lumea în jur îmi flutură din ce în ce mai multe pule cuantice pe la bot și eu încă mai descopăr unele principii, sau consecințe din fizica și gândirea relativistă. Că și pe aia, inițial, tot așa prost am mermelit-o.

Nenea ăsta care a scris-o p-asta este acuma mai mult vedetă pop decât doctor în fizică.

Deși o altă carte mai veche “Is Cosmic Speed-Up Due To New Gravitational Physics” – e tehnic mai dificilă, din aia am înțeles mai clar  conceptele.  Asta e scrisă mai filozofic și mă cam deranjează filozofia din știință, dar pe partea de mecanică cuantică progresul în înțelegerea lumii e aproape inexistent de niște zeci de ani și, în ciuda prohibiției anterioare, împinsă in față de Grupul de la Copenhaga ( interpretarea Copenhaga) , acum se face din ce în ce mai mult recurs la filozofie în lipsă de altceva.

Cam lamentabil, dacă mă întrebi pe mine, dar nu e ca și cum aș fi eu mai deștept de atâta. Pe de altă parte, dacă vreți , am consolarea că și “ăilalți e proști”. Nu ca mine de proști, dar orișicât.

Cartea este despre interpretările mecanicii cuantice, și cea favorizată  / preferată de autor este interpretarea lumilor multiple ( Many Worlds ) , sau Everettiană – nu o să dau detalii tehnice inutile, cui ii pasă caută pe net , dacă nu știe. Nu mi-e frică să vă spun prostii, dacă mă înquarc in detalii, dar cred că e mai util să mă opresc la suprafață momentan, și oricum scriu asta mai mult pentru mine și pentru mine . Aparent și pentru autor ăsta e cel mai ușor concept și sunt mai multe de câteva . De aia e și așa de popular acum, pentru că cel puțin la nivel principial îl înțelegem toți ușor. Ce se întâmplă când pisica lui Schrödinger e și vie și moartă în același timp și cum scăpăm de paradoxul asta ?

Împărțim lumea în două copii identice mai puțin pisica și decidem că și noi am fost copiați și varianta în care suntem conștienți activ e una din ele, că noi nu suntem în superpoziție, doar ne subordonăm conceptului. De unde luăm materia și energia necesară multiplicării universurilor, nu e clar fizic, dar matematic , din moment ce vorbim de probabilități adunate la 1 ( valoarea unității întregi ) , pare că ține apă. Meh. Nu pot să vă vând vouă convingerea că așa pare să fie , dar e mai ușor să privesc lucrurile așa, chiar dacă îmi lasă impresia că e o variantă leneșă și tâmpită și pot să înțeleg de ce ăia care favorizează și caută alte interpretări nu pot fi de acord cu asta.

Dar e mai ușor de calculat și de digerat dacă ești un om simplu , înclinat spre a da explicații simple lucrurilor neînțelese. Și dacă nu ați văzut deja, o să tot vedeți că ne inundă filmele , cărțile ( care o mai citi ceva , cu mă-sa capră, după cartea asta ) și în general folclorul lumilor multiple.

Acuma , de ce mă interesează pe mine asta cu lumile multiple? E tot o curiozitate care izvorăște din simplitatea mea și aplecarea spre contemplații mistice din lipsă de înțelegere profundă a unor fenomene care mi s-au întâmplat și nu au probabil nimic în comun cu fizica cuantică, ci cu faptul că atâta poate capul meu să înțeleagă din ce mi s-a întâmplat, care altfel se explică prin coincidență și factor de bulan.

M-am apucat de carte pentru că aveam un bias personal către un aspect al imortalității, popularizat de Max Tegmark.  Se mai numește și Quantum Russian Roulette, la care mereu câștigi. Ori, mie îmi place să câștig mereu, vreau să fiu eternul câștigător la Loto 6/49.

În carte e descris în astea două pagini.

Și este o consecință a lumilor multiple.

Dacă universul se copiază ( multiplică) la fiecare eveniment cuantic și toate variantele continuă existența în lumi separate cu probabilitățile care reies din calcule, tu ca individ , ești nemuritor în cel puțin una din lumi și nu vei experimenta niciodată moartea , deoarece versiunea care experimentează moartea încetează să existe, iar tu vei continua să exiști in cel puțin una din situații, fără să ai cunoștință de celelalte. Cu o excepție semantică, anume că ceea ce continuă să existe nu ești tu, că practic nu prea există tu, ca urmare a unui eveniment cuantic , mai multe mai încolo.

Am avut sentimentul ăsta de dinainte să știu ceva despre bazele fizicii cuantice , darămite despre interpretarea lui Hugh Everett și  restul teoretizărilor.

De-a lungul vieții am fost aproape  și aproape-aproape să mor de multe ori în mai multe contexte, unde supraviețuirea nu o pot contabiliza ca urmare a unei decizii sau acțiuni care mi se datorează ( gen mamă ce bine am gândit-o p-asta ) și mi-a fost și dificil să cred că a fost doar bulan, că altfel nu sunt foarte norocos. Adică dau eu 6 pe zar, dar din 12 aruncări așa.

Altfel, concluzia ar fi că iau decizii foarte-foarte bune în momente critice. Că uite sunt în viață. Iar eu știu despre mine că iau o sumă de decizii proaste în restul timpului și cum nu am o explicație cu privire la de ce aș lua decizii bune ( pe care oricum nu le înțeleg nici eu și nu au logică) doar când sunt aproape de a mă fute o doamnă căreia îi i se vede coasa pe sub rochie, trebuie să caut o altă explicație, una care nu mă face pe mine șeful universului, ci doar o consecință a lui.

Și mi s-a trezit în cap ideea de lumi multiple , fără să fie generată din mecanica cuantică, cât mai degrabă din teoria  probabilităților.

Și nu caut să îmi validez ideea , că nu e ceva validabil la cât înțeleg azi din știință – oricum în capul meu ideea asta e mult mai complexă și privește și interacțiunile cu ceilalți indivizi .  În lumea mea doar eu sunt real, iar voi sunteți închipuirile mele, profund virtuali , nu în sensul că nu existați în universul meu, ci în sensul că eu nu știu dacă și cum existați, ci interacțiunea dintre noi reprezintă percepția mea asupra unor stimuli de interacțiune și că nu există obiectivism asupra evenimentelor de interacțiune. A se citi percepțiile sunt diferite, datorită atât perspectivei cât și instrumentelor de măsură – simțurile fiecăruia .

Dar căutam să văd dacă s-a gândit cineva la asta ( partea cu lumi multiple, nu restul ideii mele de unde reiese că e bine să bei mai puțin și să fumezi doar iarbă aprobată ) și am rămas surprins acum vreo câțiva ani ( notorietatea ideii in popor nu are mai mult se 10-15 ani ) să văd că ideea asta a fost teoretizată de prin anii ’70. Dar eu citeam Tom și Jerry în copilărie , nu fizică cuantică. Asta e problema cu mine , am început prost rău, dar uitându-mă in jur, mi se pare tot timpul că e bine. O să dau vina pe ochelari, anturaj și localizare.

Înapoi la subiect.

Mi-am dat seama în timp că vom fi înclinați să asociem funcția de undă a lui Schrödinger cu posibilitatea de universuri alternative care se divizează, pentru că reprezintă o perspectivă optimistă a supraviețuirii umane – deja de vreo câțiva ani se toarnă filme cu lopata despre universuri paralele, care încearcă ilustrarea principiilor teoretizate.

Și tot de câțiva ani mi-am dat seama că treaba asta se transformă în religie și de obicei ăsta e punctul în care o apucăm pe calea greșită, când credem ceea ce vrem  și căutăm să validăm ceea ce credem, ignorând orice semne într-o altă direcție.

O să zic că în urma cărții ăștia,  în ciuda faptului că vreau să fiu un Everettian, că vreau să trăiesc infinit, deși și asta are consecințe, am ajuns mai degrabă să inclin spre a fi Qbist ( Quantum Baysianism ), nu că m-ar fi convins cartea , că intenția lui Carol e să ne facă pe toți everettieni – da’ așa sunt eu #oltean ( mă, Io cre’ că tu vrei să mă păcălești) , și în timp ce citeam asta, am scotocit un pic mai mult despre celelalte interpretări.

Autorul explică cumva necesitatea de a recurge la “simplitatea” conceptului de translație a funcției de undă în mai multe universuri alternative, și lăsând complexitatea a ceea ce se dezvoltă ca o caracteristică postulată și eventual postumă, de care nu trebuie să ne îngrijim chiar acum ,eventual pe perioada vieții noastre, din moment ce se întâmplă în alte universuri ( nu, nu zice chiar așa, m-am gândit eu la motive) ; convenabil, dacă universurile nu comunică între ele, ne preocupă ansamblul compus doar statistic, detaliile sunt irelevante, prin faptul că altfel, problema colapsului funcției de undă în timpul unei măsurări ne duce către concepte mai complexe, încalcite și ne pune in niște paradigme antagonice cu ceea ce știm până acum – anume , sistemul care face măsurarea și determină colapsul funcției de undă, chiar și în interpretarea cea mai rigidă ( Copenhaga) trebuie să fie unul coerent clasic și măsurarea are natură de percepție?

Anume, dacă masori descompunerea atomică cu un contor Geiger, contorul nu e musai să cauzeze colapsul funcției de undă, de oarece nimic nu îl împiedică să nu fie și el în superpoziție, adică să măsoare în același timp și 1 particulă emisă și niciuna. Este percepția umană cea care ne împiedică pe noi oamenii să fim in superpoziție, iar dacă nu acceptăm posibilitatea ca lumea să se despice cauzal și probabilistic, înseamnă că natura realității nu este una materială, ci profund mentală, unii ar putea spune chiar subiectivă. Asta ar trebui să fie cu semnul întrebării.

Iar panta asta logica este un recurs la idealism și este oarecum un curent de gândire depășit ( Immanuel Kant e probabil cel mai cunoscut reprezentant din cultura mai accesibilă nouă – nu mă dau rotund cu numele, nu-s fanul lui, am citit pe spoance câteva capitole din ceva carte cu Istoria naturii și teoria cerurilor , unde face niste previziuni foarte inspirate despre formarea stelelor și planetelor – ipoteza nebulară ) .

Dar depășit așa cum e, ne duce până în punctul de unde am plecat mai devreme, că spațiul nu este fundamental în fizica cuantică, ci o experiență mentală emergentă, ca și natura realității.

Iar acuma ar trebui să scot nasul dintre ecuații și teorie ( mă refer la doctrina “shut up and calculate!”) și să încerc să pun problema probabilistic rezonabil. Ce e mai probabil , ca spațiul să fie o experiență subiectivă, că așa ne dictează nouă matematica pe care tot “noi” ( eu nu am avut vreun merit, ca să fie clar, lol ) am debitat-o ca să descriem spațiul și timpul, sau poate spațiul există, dar definiția noastră e cam necuprinzătoare .

Spațiul în care trăim ar putea avea o formă de gogoașă, sau forma de sferă și nu există o constrângere/relație matematică între probabilități și geometria lui, în sensul că funcția de undă, atât cât e cunoscută azi, nu este o corespondență definită a geometriilor spațiilor din două ramuri ( branches , că mai veniți din ăia că Ferry să îmi spuneți că nu mă exprim corect în limba română – mai întâi să îmi arătați cărțile scrise de fizicieni români pe temă și o să îmi însușesc termenii de acolo ) . Sau poate că sematica e însuși aspectul că definiția spațiului în fizica cuantică nu are o geografie rigidă, ci definită de valoarea interacțiunilor și stărilor câmpurilor cuantice care descriu diferite proprietăți , ori daca alea sunt în superpoziție, cam așa e și cu forma spațului, iar pe lângă asta avem elementul subiectiv de percepție. Ceea ce experimentam noi cu privire la proprietățile de formă ale spațiului nu are un motiv anume să fie o componentă fundamentală, doar că nu putem noi momentan gândi dincolo de asta și că în paradigmele clasică și relativistă fizică e construită pe axiome și postulate care fixează spațiul într-un mod apropiat de percepția noastră.

Când am început să scriu articolul ăsta, mă gândeam că problema cu cartea asta e că autorul nu e echilibrat și că încearcă să îmi vândă mie teoria asta a lumilor paralele ca și când asta e și altceva nu avem. Nu face asta .

Și oricum nu e o problemă. Nu la nivelul meu. Nu la nivelul meu de înțelegere când m-am apucat să citesc cartea lui. Omul prezintă argumentele civilizat și are bunul simț să treacă comparativ prin celelalte concepte și să prezinte motivele pentru care el preferă interpretarea everettiană, dar nu ascunde evidența că nu suntem în poziția de a alege cu certitudine o interpretare ca fiind aia corectă.

Ce derivă de aici e că înțelegerea noastră curentă ( nu a mea, e vorba de înțelegerea care derivā din legile verificate până acum ) este una superficială dată de forma stocastică de formulare a legilor cuantice. Chiar și la nivel de câmpuri cuantice ( quantum fields) proprietățile emergente pe care noi le percepem fundamentale sunt tot stochastice. Nu văd cum putem vorbi nici de determinism cuantic ( sună antagonic ) , nici de înțelegere fundamentală, fără a avea poza completă și nu cred că e vorba doar de expresia gravitației in fizica cuantică,poate nici nu există, poate gravitația e tot o proprietate emergentă urmare a altor legi pe care nu le știm.

Simplul fapt că putem specula ( interpreta, na ) despre cum se reflectă asupra universului efectele superpoziției din fizica cuantică, anume cum traducem această superpoziție în “realitate” ( ceva ce putem percepe noi ca fiind univers) mă duce cu gândul la ideea că ceea ce cunoaștem reprezintă corelații emergente și încercăm din ele să deducem expresii fundamentale – o abordare comună în cunoașterea lumii , de când lumea…

Pare un pic mai mult decât se ne închinăm la astre , dar nici nu știm cum arată bucata din fizică/ univers pe care nu o înțelegem, nici cât e de mare.

În mod absolut normal, în ziua de azi, în orice material trebuie să fie ceva reclamă, anume , cine a sponsorizat acest material cât și citirea cărții.

O să fie în zilele următoare. Am zis deunăzi că o să pun mai puțin alcool în articole și am pus mai puțin alcool și în mine – e ok, după standardele societății vestice nu beam prea mult nici înainte, dar e bine să știm că standardele le-am făcut noi, niste bețivi, oarecum cu acordul și sponsorizarea companiilor producătoare de alcool, dar să nu dăm vina pe ei.

Puteți să mulțumiți Santodeno pentru articolul ăsta, în sensul că m-au ținut în viață printre rânduri și m-au ajutat sa nu scriu articolul și mai complicat și mai scârbos decât l-am scris deja, netezindu-mi creierul din timp în timp cu câte un pahar ( beți responsabili – ortografia e intenționată) , nu în sensul că m-au plătit ca să scriu așa ceva , că nu sunt cretini și nici preocupați de fizica cuantică, că sunt italieni din cea mai săracă și mai plină de infractori regiune ( Puglia ) , fac doar vinuri, ci in sensul că le-am dat eu bani să le cumpăr vinurile, ca să am răbdare să citesc atâta.

Alcoolul dăunează oarecum sănătății, cât și înțelegerii corecte a lumii, după cum ați putut citi, dar te ajută să poți merge la culcare și fără să o fi înțeles. Măcar atât .