Valoarea muncii

Am dat față cu un “articol” doar vag interesant, singura parte interesantă ar fi putut fi comentariile, dar e meritul domnului Petcu pentru spațiu și că își convinge cumva audiența să se laude cu salariile/ veniturile.

Nu salariile sunt importante, ci cum se raportează oamenii la ele.

La ale lor și la altele. [1] , [2] .

Și sunt,in principal, două concluzii care par să se cristalizeze – bipolar .

Că ce să faci cu atâția bani, relativ la ăia care muncesc ( muncim ) mult.

Sau, că e ciudat că munca mea nu face mulți bani deși pare utilă.

Utilitatea muncii are mai puțin de a face cu retribuția. Corelația dintre muncă și retribuție e una economică, nu ține musai cont de utilitate sau măcar calitate.

Și e greșit să judeci utilitatea muncii în funcție de suma plătită. Pe principiul asta ai putea considera că un voluntar la un serviciu medical de urgență e inutil. Sau un asistent medical acolo e nu foarte util.  Sau oamenii care mătură strada.

Valoarea muncii se exprimă în utilitate pentru alții și în retribuție pentru tine în același timp, iar termenii nu sunt interschimbabili, pentru că sunt dimensiuni diferite.  Deseori beneficiarii unei munci nu-și permit să plătească utilitatea ei. Asta nu face munca inutilă, dar, dacă ce urmărești sunt bani , sau retribuție materială, îți poate face timpul pierdut de prisos, ca prestator.

M-am gândit la asta destul de serios acum mulți ani, când începuse febră blogurilor prin România ( 2005-2007 ). Lumea vedea în asta un fel de liberalizare a presei și credea că e de bine.

Prinsesem o primă etapă de liberalizare a presei în România. Nu știu dacă vă aduceți aminte, eu foarte vag, că eram mic, dar știam să citesc de foarte mic, in perioada comunistă presa scrisă era destul de variată în statistici, la raft mai puțin. Citea bunicul meu “Scânteia” ( era abonat )  și mai cumpăra tata din când în când “România Liberă”, dar erau o sumedenie de reviste , am citit undeva că erau la 500 de publicații, evident majoritatea nu erau cotidiene și nu vedeam peste tot grămezi de ziare și reviste.

Toate erau finanțate de stat, iar salariile erau stabilite, deci nu aveau un cadru economic sponsorizat direct  de clienți, pentru că erau mijloace de propagandă pe diferite canale.

După revoluție au apărut atâtea ziare noi – practic au fost niste transformări în publicațiile cenzurate – încât găseai o droaie de cotidiene și senzația a fost că sunt mult mai multe pe piață. Nu știu sigur daca erau și cu cât mai multe , dar ce știu eu că oamenii cumpărau hârtie printată ce nu s-a mai văzut. Calitatea articolelor era praf , cu excepția unor ziare mari , încă controlate de diverși actori cu funcții în stat sau servicii și care inca serveau ca mijloace de propagandă și erau finanțate pentru asta , doar pe alte canale și vindeau minciuni mai bine legate. Practic, o grămadă de OTV-uri pe foi.

Cam toate au sucombat brusc. 

De asta am privit cu suspiciune a doua  liberalizare a presei.

Fiecare a primit acces să scrie ce vrea și luptă pentru audiență.

Problema e că în România sunt(em) mai mulți oameni care scriu, decât cei care citesc. Ghinion .

Iar a te citi cineva e un favor. Cam așa se întâmplă când balanța înclină în sensul ăsta. Nu-i neapărat ceva rău.

Este doar iluzoriu să apreciezi că poți stoarce, economic prea mult profit din asta.  De la public. Îți trebui alt set de clienți și un alt tip de monetizare, iar publicitatea și propaganda merg limitat pentru simplul fapt că prăjitura se împarte la prea mulți. Este o piață a  clienților. Eu detest să fiu furnizor pe piețele alea.

Nu e nimic special la scris, nu e nimic special la artă. E similar la un job de arhitect. Din ăla de case , nu software. Sunt puțini care câștigă fabulos , majoritatea câștigă sume  de la mici la relativ mici, raportat la complexitatea muncii și pregătirii pe care o au. Motivul e simplu. Majoritatea oamenilor nu își permit și nu vor să plătească  un design special, proiectele grandioase private sau civile sunt puține relativ la numărul arhitecților. De ce ?  La un moment dat a fost un boost de oameni care se visau arhitecți, fără o corelație cu ce se construiește în România – blocuri sau case de tip model replicat. Mai sunt profesii de genul, dar nu o să insist.

E mai important pentru cine muncești decât ce faci, din păcate.  Am mirosit chestia asta de acum 15 ani și am decis să mă țin de munca mea, iar când m-am apucat să mâzgălesc chestii p-aici,  am făcut-o cu titlul de “pentru mine” și dacă ar fi să scriu pentru bani aș face clar doar propagandă de cea mai joasă speță plătită gras.

De ce?

Pentru că unii dintre noi vrem lucruri care costă bani și nu simțim nicio satisfacție în a-i mulțumi pe alții în timp ce noi stăm pe burta goală, iar ei se întrec în a ne critica serviciile.

Dacă ar fi după mine, nu ați avea serviciu medical de urgență ( doar medici care pun țâțe și taie nasuri ) , vreun manual , învățători, arhitecți, bucătari și multe altele, fie că nu vi le permiteți, fie pentru că aveți impresia că nu sunt necesare, că-s prea multi care le fac aproape pro-bono.

Am evitat , de-a lungul timpului, să fac toate meseriile alea și am să evit in continuare, că nu am de ce să dau nimănui timp din viața mea, pe mărunțiș, iar la final de zi își și imaginează că îi sunt dator cu ceva, pentru privilegiul de a-mi fi folosit serviciile.

Doar că unii oameni nu sunt așa. Unii oameni au preferințe in ceea ce fac, nu pot trăi făcând lucruri care nu le plac, au impresia că “se prostituează” , iar cei mai fraieri dintre ei prestează pentru critici, din ăia care le dau note și strâmbă din nas – evaluare, coaie. Știi cum e asta ? Ca ăia care fac filme de festival pe care nu le vede nimeni. Masochism.

Am lucrat in întreprinderi unde niste manageri  făceau asta anual și credeau că își permit să îmi arate și să îmi sublinieze mie defectele, a la gunoiul din ochi, ca să poată masca in spatele criticii incapacitatea de a și plăti conform efortului și rezultatelor. S-au dezmeticit târziu că nu e ca la X-Factor, că pe mine mă doare în pulă, eu mă duc la ăla care plătește mai mult, cu defecte sau nu, iar evaluarea lor nu valorează nici timpul lor pierdut, că pe al meu sigur nu. Nu am citit vreodată una din aia pe îndelete, am fost în ședințe de 1 to 1 unde mă prefăceam captivat de subiect. Dacă mi-ați fost manager, poate vă dezamăgesc, înseamnă că nu m-ați cunoscut de ajuns.

Asta nu înseamnă că munca mea e mai de calitate dacă o fac pentru alții care plătesc mai mult. Nici măcar nu înseamnă că e mai utilă, deși suma câștigată ar putea sugera asta. Este doar mai profitabilă, iar asta e o paradigmă separată.

Și e important să poți face distincția între calitate, utilitate și profitabilitate că sunt  sisteme de valori diferite.  A face confuzie între ele e ca și când eu mi-aș evalua soția comparând-o cu o prostituată, sau cu alta care vinde servicii pe onlyfans, in funcție de rata pe oră, abonați și fani.

Valoarea ei în familia noastră are un pic alte repere.  Și de la jocul ăsta de paradigme cred că ar trebui să plecăm.

Treaba e că societatea amestecă sistemele de valori și te trezești cu oameni care fac diverse activități cu titlul de meserie și nu înțeleg cum pe partea economică nu vine de ajuns, în timp ce alții se trezesc că aplică în familie valorile mercantile ale pieții și nu înțeleg de ce nu funcționează lucrurile cum vor ei, calculând in paradigma greșită.

De unde mă duc în altă direcție abordată și care e un pic tristă. 

Sunt oameni care pun problema că pentru ce muncești atâta, că eu “dacă aș avea banii ăia m-aș retrage”.

Spusă așa de scurt, aprecierea poate fi subiectiv corectă. Unii oameni nu au nevoie de foarte multe lucruri care costă și nici nu e musai să te aștepți de la toți să se îngroape in muncă.

Doar că, văzând de la ce munci vor să se retragă , realizez că au confundat sistemele de valori și e amuzant să văd că  unii vor să se pensioneze de la ceva ce eu fac din pasiune, sau de amuzament, de exemplu textul ăsta.

Și pe alții care discută de “dacă eu aș avea banii ăia” – dar oare, nu crezi că faci ceva greșit dacă ți-i dorești și nu îi ai?

Și nu o spun zeflemitor sau privind de sus. Uneori mă gândesc că nu sunt milionar ( încă ) deși mi-ar placea , și în același sistem de coordonate, înseamnă că fac ceva greșit. De fapt, nu.

Pentru că eu cam știu ce ar trebui să fac ca să fiu milionar și nu e vorba de să fi fost miliardar dinainte sau “să am noroc”, vorbesc de căi posibile în spațiul meu de posibilități. Treaba e că eu nu sunt dispus să fac ce este nevoie pentru asta, pentru că , deși vreau bani, vreau mulți bani, nu este cel mai important lucru pentru mine , nu în dauna a orice altceva .

Am capacitatea de muncă, am inteligența, am și ceva canale ( relații, sau cum vreți să le spuneți), pot avea și suficientă lipsă de scrupule, dar toate au un cost și, pentru mine, costul ăla e mare .

Dacă era așa puteam fi milionar demult. Nu are importanță dacă mă credeți. Cine e nevoie să mă creadă știe deja și presupun că s-a obișnuit cu ideea.

Sunt sigur că pentru alți oameni să ajungă milionari e mai ușor și nu au costuri de oportunitate așa de mari, eu vorbesc de perspectiva și capacitatea mea.

Pe de altă parte, nu pot face orice muncă doar pentru că îmi place mie, pentru “voi” , in ideea că mi-o ieși și mie ceva acolo , chit că nu se prea vede. Nu pot.

De exemplu, textul ăsta pe care îl citiți acum este pentru mine. Și ar fi ciudat să am pretenții materiale de la cineva ( nu că e de mare valoare sau angajament cât să și merite ceva , dar să presupunem că ar fi ). Dacă fac un lucru / text să vreau ceva de la voi, trebuie să fie în primul rând pe placul vostru . Că util sau nu , e altă discuție dar trebuie să vă placă sau să simțiți că aveți nevoie, ca să îmi răsplătiți munca cu mai mult de un mulțumesc – că de multumescuri nu mai am loc în șopron, trebuie să mai construiesc o magazie pentru mulțumiri și s-o fac pe aia costă bani.

Iar asta diverge în două fire.

1) Că ceea ce consumați și plătiți este mai mult ce va place decât ce vă este util, iar ce consumați și nu plătiți este ce le convine altora să vă ofere gratis. Și o spun fără rușine și fără glumă – dacă informațiile de aici nu au mare valoare pentru voi ( e foarte posibil , că îmi imaginez că sunt destui oameni la un nivel la care fumează ideile ăstea) – presupun că știți mai bine să nu va pierdeți timpul , că e posibil să nu am ce să vă ofer și cel mai bun sfat este să căutați ceva util cu adevărat, că timpul vostru poate valora mai mult decât credeți .

2) Arta cea mai mișto e aia făcută pentru sine, de aia unii din cei mai valoroși artiști nu au murit prea bogați. Bine și pentru că au fost fraieri ( nu neapărat proști ) , in sensul că cei care au avut o anumită cultură economică au făcut artă și pentru cumpărători , nu musai de mare valoare stilistică , dar au făcut și lucruri prețioase.

Când zic prețioase, nu mă refer la preț, prețul unei opere de arta nu reflectă musai valoarea ei artistice , iar valoarea artistică nu este ceea ce se măsoară în bani, ce se măsoară în bani este care colecționar de artă are pula mai mare.

Însă ce e important este dacă că recunoașterea valorii artistice – asta înseamnă admirație și dorința de a poseda nu s-a întâmplat pe parcursul vieții autorului , valoarea muncii lui nu a fost musai răsplătită. Asta nu înseamnă că munca lui nu a fost valoroasă.

Van Gogh a trăit într-un sanatoriu, sărac și a murit la fel, fratele lui, cel care i-a sponsorizat munca , nereușind să facă o treabă bună in a o vinde.

Faptul că la atâta timp, picturile și munca lui prezintă interes, că el reprezintă un reper stilistic , înseamnă o recunoaștere post mortem a valorii muncii lui. A se observa că nu discut nimic de preturile tablourilor lui, asta a e o chestiune aparte. Dar poate că un om care reușește să fie atât de creativ cu o pensulă merită mai mult decât o viață săracă într-un sanatoriu.

Cu siguranță – cu o singură condiție: anume să fi muncit în slujba cuiva care apreciază și răsplătește munca aia.

Erau și atunci patroni ai artelor care ar fi platit destul cât să susțină o viață îmbelșugată unui pictor și mai puțin valoros. Una din cele mai importante condiții fiind să îi găsești pe aceia ( relații ) să le accepți conflictele de opinie și interese și să muncești ce le place lor.

Dacă vrei să te retragi de la o muncă care nu îți aduce nici satisfactii și nici bani, fă-o devreme, nu aștepta pensia. 30 de ani e o vârstă bună să te retragi de la căcăturile pe care crezi că le faci din pasiune și te lasă cu burta goală și cu frustrări, după părerea mea.

0 0 votes
Article Rating
Subscribe
Notify of
guest
10 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
zgripțorul
zgripțorul
1 year ago

Vorbim de tripleta de aur a blogging-ului românesc, campionii absoluți ai labei în cerc?

Ăia care consideră că îți fac o favoare lăsându-te să le citești tâmpeniile?

Lol.

Catalinx
Catalinx
1 year ago

Nu. Privești superficial . Vorbim de cum se raportează oamenii la munca lor. Sunt mai mulți care gândesc așa.

În particular, chiar îți fac o favoare când te lasă să le citesc ce scriu, tâmpenii sau nu, câtă vreme nu e o obligație de plată și mergi de citești fără să te cheme cineva. Sigur, e un favor interesat, dar nu ai dreptul ăsta izvorât de undeva.

dam167
dam167
1 year ago

Nevoia de bani ține în principal de caracter și educație. La 20 de ani visam și eu să fiu milionar (indiferent ce ar trebui să însemne asta), dar acum că au trecut anii și am trecut prin viață nu-mi trebuie – nu vreau vilă lângă Bono, nu vreau pază, aș prefera să nu mă învârt în anumite cercuri și așa mai departe. Problema e că pe noi românii ne lovește ușor complexul de inferioritate și vrem imediat să cuantificăm succesul. Sau suferim de mania persecuției, iar lipsa de educație nu ajută. Până să ajungem la sume de bani sunt convins… Read more »

Stropic
Stropic
1 year ago

1. Sa te retragi ai nevoie de multi bani. In special cand da, faci bani buni, dar de putina vreme. Ca daca te retragi nu o sa vrei sa faci foamea, iar standardul de viata iti creste pe nesimtite, ca na, te obisnuiesti usor cu viata mai buna. Deci nu stiu de unde au oamenii aia dileme de genul la sumele citite pe acolo (in diagonala, e drept, poate am ratat cateva). 2. Textul asta e facut din pasiune, dar nu il confunda cu a fi blogger. Sau ma rog, influencer. Tu scrii cand vrei, daca maine te plictisesti nu… Read more »

Catalinx
Catalinx
1 year ago

Ca daca te retragi nu o sa vrei sa faci foamea, iar standardul de viata iti creste pe nesimtite, ca na, te obisnuiesti usor cu viata mai buna. Nu e obligatoriu, decat daca vorbesti de standarde foarte reduse impuse de saracie. Nu vrem toti elicoptere, curve si cocaina. Sau oricum, nu pe fiecare zi. Deci nu e la fel. Nici nu cred ca e. Si ca in cazul celebru al traficantilor de droguri care castiga sub salariul minim pe economie, e o meserie ffff piramidala. Adica cu o baza fff larga, ca se intra usor, unde toti aspira la varf.… Read more »

buntzi
buntzi
1 year ago

standardul de viata iti creste pe nesimtite[…]te obisnuiesti usor cu viata mai bunastandarde foarte reduse impuse de saracie. Nu vrem toti elicoptere, curve si cocaina Nu e vorba de curve și cocaină. Eu am fost (la un moment dat, acum mi-a trecut) surprins de faptul că unii oameni mănâncă prost și din cauză că nu-și permit să mănânce lucruri bune. Nu mă refer la luxul și păduchele de lemn gen caviar de nu-știu-care sau vin de 100€ sticla, ci la “peștele ăla e prea scump să-l mănânc de 2 ori pe săptămână” sau “puiul ăla crescut fără chimicale e de… Read more »

Stropic
Stropic
1 year ago

Nici nu e vorba daca sunt covrigi sau cocaina. Tu la 25 de ani duceai un trai decent? Bun – acum vezi cat cheltuiesti acum si zi-mi daca ti-a crescut nivelul de trai. Cu tot cu marja de inflatie. Probabil ca ai putea chiar sa revii la bugetul de atunci si sa supravietuiesti. Dar ar fi un downgrade si cam asta e ideea. Iar legat de piramida – ma rog, e dintr-o carte, nici nu e ideea mea :)))) Da, toate meseriile sunt piramidale. Dar la unele se intra cu mindsetul de “ajung in varf”. Arta, traficul de droguri. Cam… Read more »

Alex2
Alex2
1 year ago

Interesant articolul.
Ca o trezire la realitate