Note to self.
Clișeu. Cand ești mic lumea îți pare mare.
N-am mai fost aici din pre-adolescență. Nici măcar nu-mi aduc aminte locul de pe atunci, cum era asa cum l-am lăsat ultima oara.
Ci asa cum era din copilăria timpurie. Nu, nu cum era atunci, ci cum l-am perceput eu atunci.
Sunt de părere ca e bine sa lași amintirile plăcute nederanjate, chiar dacă-s subiective, pentru ca cel mai probabil sunt, și e foarte posibil ca intorcandu-te sa nu poți sa repeți aceleași trăiri dintr-o mie de motive și tot ce faci e sa-ti faci viata mai urata.
Nu știu ce-i bucura pe alții, dar eu sunt un colecționar de amintiri.
Cred intr-un concept de tipul momentum.
Nu mi se pare relevant ca viata mea, în anamblu, e o suma a tot ce-am realizat sau nu ( ce-am avut și ce-am pierdut) , sau dacă vreți mai exact, o integrala pe conturul spațiului existentei mele a tuturor realizarilor.
Pentru ca nu îmi trăiesc toată viata privind de la sfârșitul ei, iar ideea ca e util sa fac ceva ce în ansamblu se vede bine, e o himera. Asa vad eu.
Eu îmi masor fericirea în fiecare clipa și tot ce contează e e momentul la fiecare dt. Cand zic “moment” ma refer strict la conceptul din fizica. Ganditi-va la o derivata.
De aia, amintirile sunt importante, pentru ca pe plan personal îmi oferă o imagine asupra trecutului mai utila decât “realitatea”, iar obiectivitatea nu e de niciun folos.
Îmi aduc aminte fântâna mare din care d-abia ce puteam sa scot apa când eram de vârsta școlii și cu greu puteam sa car găleata pe coasta în deal, varsand jumătate. Era și o poza cu urcușul dar s-a strecurat nevasta și n-am de ce s-o fac pe ea parte din amintirea colectiva a internetului.
Îmi aduc aminte ca panta era asa de lunga ca intram cu sania în șanț de doua ori, de sus pana jos. Aveam vârsta fiicei mele când făceam asta. Acum ma uit ca e doar o distanta de doua case. Atunci erau doua garduri lungi.
Îmi aduc aminte curtea mare, bucătăria de lemn, Curtea imensa din spatele casei, cimitirul din vecinătate care-mi dădea fiori.
Cand le revăd am un sentiment amar. Toate sunt acolo. Toate sunt la fel. Mici, nu mai dărăpănate decât erau acum 20 de ani, nu-mi închipui cum puteau sa ocupe atât de mult loc în mintea mea, trebuie ca am o memorie dezlanata, de mi-am permis ca spațiul pe care l-as cuprinde azi intr-o privire sa ocupe cat o lume întreagă .
Am uitat mult. Am reușit sa ma întorc înapoi în locul ala și înapoi în timpul ala doar cu puțin ajutor de la GPS, iar în rest, recunoscând repere din loc în loc, case care au rămas părăsite și alte lucruri. Toate s-au erodat în realitatea care a crescut peste ele, au rămas mici și neînsemnate, de abia le-am putut distinge, doar în mintea mea au crescut mari în 20 de ani, de-au umbrit tot în jur.
As fi crezut ca tot ce-a rămas acolo, e fix tot ce-a rămas în mintea mea despre locurile alea, ca și cum ele îmi aparțin, dar nu e asa. Oamenii aparțin locurilor, nu invers, iar eu nu aparțin nicicarui loc. Nu mai.
Drumul. Drumul e la fel, nu cred ca a primit vreo îmbunătățire în anii ăștia. Nici nu s-a degradat prea tare ca nu e foarte deranjat.
Mi-am dat seama ce-o sa se întâmple de îndată ce m-am apropiat de sat.
Am vrut sa ma întorc, căci ma simțeam ca-n Tinerețe fără Bătrânețe, ca ma întorc în lumea lăsată în urma și ca timpul îmi distruge amintirile. Dar odată călcat în Valea plângerii nu mai poți da înapoi. Trebuia sa-i pun capăt. Acolo am ascultat prima data povestea asta.
Si-apoi de o mie de ori.
Povestea copilăriei mele, atât de brutala încât fie-mea plânge când i-o spun. Atât de brutala încât mi-a marcat existenta în sensul ca am învățat ca niciodată sa nu ma întorc. N-am învățat cu totul, încă mai învăț.
Locuri diferite se schimba în timp în mod diferit.
Cineva spunea ca veșnicia s-a născut la sat. Cand ma uit acum, îmi pare ca bătrânețea s-a născut acolo.
Alții spuneau ca satul romanesc o sa dispară.
Cred ca au sa moara toți cu mult înainte ca satul romanesc sa dispară de tot. Locurile ca asta sunt o capcana pentru timp. Pot digera sute de ani pe nemestecate fără sa se resimta.
Sigur, oamenii mor, au apărut tractoare, boii injugati dispar, vor dispărea și caii potcoviti, dar timpul nu are nicio putere aici.
Oamenii se schimba când vor ei, trăiesc cat vor ei.
Bunicul meu, ultimul, are spre 90 de ani. S-a lăsat de țigări odată cu mine, după cum bine observa nevasta. Adică acum 10 ani. Fuma doua pachete de Carpați pe zi, dar de la o vârstă știi cum e, trebuie sa ai grija de tine. Sau poate pentru ca s-au scumpit. Cine mai știe.
A mai îmbătrânit puțin în ultimii 20 de ani. Tot bătrân îl știam.
Am stat doua minute și am plecat. Tare mi-era frica sa nu cumva sa se deschidă lacra veche și moartea sa-mi tragă una, sa ma facă țărână. Nedrept sa fac asta, dar tot ce port cu mine oriunde m-as duce se afla în capul meu și vreau ca lucrurile sa stea acolo asa cum le-am așezat.
În mintea mea, locul ala era chiar mai blocat în timp decât a rămas. Era locul privit cu ochii de copil. Pe care nu ii mai am. Odată alterat nu-l mai pot aduce înapoi.
Degeaba am fugit, pe drumul de întoarcere am distrus lumea din capul meu.
Nu vreau sa mai vânez iepuri în Valea plângerii. Dar Valea plângerii e peste tot și e absolut prostesc sa fi egoist 20 de ani pentru a păstra o amintire, iar apoi s-o strici, tot din egoism.
Dacă tot am făcut asta mai am o singura amintire de distrus.
Cand eram copil și urcam oile încă și mai în sus pe panta, era un drumeag frumos, mereu plin de sleauri, mereu namolos, plin de stânci, înconjurat de copaci , care stânci -acum vor fi devenit bolovani probabil, iar copacii poate lăstaris, drum pe care îl urcam cu o cutie de conserve bătută intr-un cui pe un bat ( da sunt asa de bătrân de am prins jucării de astea – dar doar aici).
În timp ce urcam îmi imaginam ca am un camion și ca urc cu el prin namoale, pe-acolo pe unde numai un car cu roti de lemn cu boi putea urca.
Acum am camionul.
Nu trebuie sa înțeleagă nimeni nimic de aci. Doar eu.
Copiii mei sunt liberi sa facă ce vor. Mai liberi ca mine.
