Pe fiecare săptămână zbor spre casa.
Greșit. Zbor înspre București, adicatelea înspre bloc.
În drum spre București trec mai mult sau mai puțin și peste casa mea.
Acum ca s-a făcut mai vara și noaptea nu ma prinde încă din urma de tot, ma și uit din zbor către casa, care-i pe la vreo 200 de km de aeroport. Cam când ne spun fetele de la Tarom sa ne spanzuram cu centura ca începem s-o luam în jos ), cam atunci pot sa îmi vad casa sub avion. As putea gen, cu o luneta, telescop x40, ceva, sau cu o casa ca a lui Videanu. Dar nu contează, știu eu cam pe unde ar fi satul.
Și ma toot uit așa țafnos cum ma duce ăsta încă douj’ de minute mai la vale, doar ca sa ma întorc îndărăt mai apoi, vreme de trei ceasuri și jumătate cu rableta.
Ard gazul de pomană si-ntro parte si-n alta. Îmbătrânesc invartindu-mă în jurul casei și nici nu merg destul de repede sa câștig timp relativist, relativ la mediul în care ma desfășor.
Fac mai mult timp sa ma întorc de la București decât fac din Munich pana la București. Cum se face – nu stiu, ca în țară spațiul se dilata în asa hal și capătă ceva vâscozitate bag seama, de ne mișcăm toți cu viteza melcilor în gradina de varza, a ramelor în bălegar sau a careților în butucul de lemn.
Ce-as vrea o parașută și sa ii pot spune lu’ nea pilotul “auziți domnu’, ma lăsați și pe mine acilișea la cotitura?”, sau dacă mai coboară alții în zonă, sa-i urlu clasicul “deschideți și la spate, va rog! “.
Presupun ca durează ceva și sa cobor 10 kilometri cu parașuta și sa ma duc pe jos acasă de unde ma pravalesc, ca n-am zis cavas știi sa cad cu parașuta, gen la punct fix, dar orișicum cred ca ajung mai repede.
De întors la Munich, tot ar trebui sa o ard pe la bucale, ca e mai greu la ia-ma nene de unde m-ai lăsat, cu avionul, plus ca, parașuta nu merge în sus.
N-ati înțeles nimic din ce-am spus.
Luati-o ca pe un preambul la ceva ce-am sa spun despre știrea despre realitatea care nu exista pana nu o masori la nivel cuantic și pe care toți o interpretează ca și cum “asta schimba tot, ai auzit coaie”?
Da știu, de vineri ce vine cobor la mine la capul străzii, nu mai merg pana la cap de linie. Intr-o alta realitate, cred ca am început deja de săptămâna trecută.
Aspectul pe care îl uita lumea e oarecum legat de ce zicea poetul ala latin, Virgil Maro – acum o vreme, cum ca ” viața fuge ca nebuna“.
Mhmm… s-ar putea sa încurc eu latrinii, totusi.
