The God Delusion, dar in alt fel

Sunt la o pomană, nu contează circumstanțele, unde e așteptat popa, dar mai în scârbă, că e înfumurat și cică ar mai fi și țigan, nu-l suportă nimeni, dar nici asta nu e important, suntem toți creștini, însă doar pe jumătate retardați și cam nereligioși.

Nu credem că Iisus a schimbat apa în vin, e irelevant dacă mă-sa a fost virgină sau curva , sau dacă morții mai mănâncă colivă pe lumea ailaltă.

Nu asta înseamnă creștin, creștin ține de faptul că cei ce rămân pe urmă continuă să mănânce colivă pe lumea asta in numele morților și să vorbească într-un anume fel de morți, că îl cheamă pe popa să cânte aliluia prost, nici nu fac liniște când o face, dar  trebuie să fie acolo să afume colacii cu tămâie .

Creștin înseamnă că facem lucruri în numele morților, ne trăim viața de după ce ei nu mai sunt, luându-le în considerare opinia sub instituția cinstirii memoriei. Și că le facem pe toate într-un anume fel, conform culturii creștine.

Și de aia, înfumuratul de Richard Dawkings își începe demontarea lui Dumnezeu , greșit, negând cultul și cultura religioasă , cu argumente de tipul “abandonării în lene” legându-se de faptul că au făcut ei un studiu și majoritatea celor declarați creștini nu știu cum se numește prima carte din primul testament și nu cred în miracolele creștine și dacă așa înseamnă că nu sunt creștini.

L-a prostit cartea.  Nu e vorba că titlul e incorect, e vorba că începe fals argumentația , și e păcat să ai argumente logice și să te împiedici în propria aroganță.

Altfel, tema e una bună și  există motivație pentru a scrie asta. Ea stă în faptul că deși este rarisim , există încă oameni de știință, la vârful cercetării care sunt religioși, nu că cred în Dumnezeu, nici măcar în vreun sens Einsteinian , ci ritualistic și nu văd o incompatibilitate în asta, in sensul că orice om poate fi în același timp și prost și inteligent, nu e o obligație să fii prost pe toate liniile, iar inteligent in toate aspectele ei chiar dificil, dacă nu imposibil. Asta pentru că suntem oameni, limitați in capacitatea de învățare și cunoaștere, de insulele create de condițiile și cercurile sociale în care activăm, de cultura în care suntem crescuți și de propriile vicii și pasiuni.

Și pentru că există oameni de știință care se dedau cultului , există și curenți speculativi care încearcă să mențină interesul religios prin tertipuri logice și argumentații de felul ” dacă ăștia care sunt deștepți cred în Dumnezeu” înseamnă că .

Dar Dawkings  are un pic altă abordare.

Una infatuată, în care se chinuie să demonstreze inexistența lui Dumnezeu și polarizând în cine nu e cu noi este împotriva noastră,  râcâind orice urmă de loc pentru agnosticism .

Pe undeva , are dreptate, pentru că ceea ce încearcă el să demonstreze este că Dumnezeul care nu există este cel personal, asociat unei religii,cu o practică religioasă ce derivă din  povești scrise în diferite lucrări , unele miracole  și promisiuni derivate din erori de traducere – vezi traducerea cuvantului “femeie” din aramaică , în “virgină” în greaca veche  și posibila eroare de traducere care a rezultat în promisiunea celor 72 de virgine proverbiale , de după moarte, din cultura musulmană, unde aparent expresia corectă indică 72 de struguri precum cristalul.

Pe altundeva neagă identitatea culturală derivată din religie, și , cred eu, nu vede compatibilitatea dintre știință și asta.

Pentru mine e la fel de compatibil cu a ști că fumatul e un obicei toxic și trasul din țigară, în cunoștință de cauză. Servește un scop, poate viciat, nociv, dar are , sau a avut, măcar la un moment dat rostul lui.

Iar  faptul că detestă că oameni de știință îi spun că  credința înseamnă să crezi și nu văd nimic în neregulă cu asta,  miroase a o înțelegere deficitară a societății și minții umane. 

Eu știu foarte bine că dacă beau 3 beri o să fie dificil să conduc și mă supun unor riscuri atât umane cât și legale și că, statistic, ar fi preferabil să nu incerc să conduc. Dar la fel de bine știu că eu cred, mai ales pe baza experienței anterioare, care nu are relevanță statistică reală, dar și pe ceea ce cred eu despre mine, că eu pot bate statistică și EU pot ajunge la destinație în regulă.

Ceea ce cred eu nu are explicație științifică , nici nu-i statistic favorabil, asta nu mă împiedică să cred, să lucrez înspre împlinirea profeției și peste toate mai este și ceva ce se poate întâmpla.

Să nu mai vorbim despre faptul că după ce beau cele 3 beri voi crede cu și mai mare convingere acest lucru, asta cu legătură la cum credința este un plasture calmant care acoperă foarte bine diverse slăbiciuni umane.

De asemenea nu vede rolul religiei în lume. Se leagă de faptul că științific nu e necesar ca omul să aibă vreun rost, sau vreun scop în lume. Nu suntem musai creeați să nimic.  Și foarte probabil așa și e, natura nu ne-a găsit un scop.

Însă, din punctul meu de vedere, religia se ocupă cu asta, în lipsă de altceva.  Anume , inventând povesti și legi și și personalități omul își găsește și întreține singur un scop. Iar asta e foarte important.  Poți fi pentru , sau împotrivă, dar e greșit să nu vezi asta.

Abia după 120 de pagini îndreaptă oarecum tonul și virează către argumente explorate mai bine și evoluționism.

Un argument care îmi lasă scame în sânge este cel de complexitate ireductibilă.  El spune că orice produs complex al unui  design inteligent are nevoie de un designer și mai complex.

Și că din punctul ăsta de vedere evoluționismul salvează situația , că nu are nevoie de un designer explicit , designerul e contextul la care organismele se adaptează – cu alte cuvinte. Și poți pleca de la un organism foarte simplu, pe un drum constrâns contextual și ajunge la organisme foarte complexe și optimizaate.  Eu vad treaba asta ca pe o armonizare sincronică localizată, dar poate o să scriu mai multe în alt articol, până una alta avem modelul evoluționist care descrie bine situația.

De ce îmi lasă scame în sânge argumentul e că anticriștii evoluționiști postulează nevoia ca un dumnezeu să fie mai complex decât creația lui și necesitatea ca el să fie la rândul lui creat de ceva și mai complex.

Este corect că în mai toate religiile și cùlturile, fiind scornite de oameni cu design uman , majoritatea limitați în gândire și cunoștințe la vremurile în care au trăit, descrierea Dumnezeului personificat este una de tipul ăsta ” God is great and we are shit” , strict pentru a servi scopul punerii în operă a respectivei religii,  de regulă manipulare și stimularea cooperării interindividuale și inter-societale ( similar creerii sentimentului de naționalism , dacă vrei ) și crearea unui arbitru extern teoretic.

Pe de altă parte, dacă vrei să pui un Dumnezeu pe masă, sau dacă există unul ,  nu e nevoie ca el să fi fost mai complex decât lumea creată de el, cel puțin nu la momentul creației.  Eu nu sunt mai complex decât lumea creată de mine. Noi , oamenii, ca specie, nu suntem, la bază mai complecși decât lumea pe care am creat-o și o dezvoltăm, introducând în ea, inclusiv religie și prieteni imaginari.

Poți crea ceva  care devine mai complex decât tine și tot ce ai nevoie pentru asta e să ai o dimensiune numită timp și să asiguri cumva un mecanism de iterații succesive   și variație în timp .

Sigur, genul ăsta de Dumnezeu ar putea fi unul Einsteinian iar eu nu sunt un avocat al existenței sau inexistentenței lui. Mă mulțumesc să sancționez elemente de logică lipsă.

De care cartea nu duce lipsă. De exemplu, o aserțiune cu privire la viață. In context, autorul urmărește o paralelă dintre principiul antropic la nivel cosmic și unul asemenea la nivel planetar. În principiu,  sunt de acord cu ideea, în sensul că nu o pot refuta, însă, din loc în loc văd presărate inexactități, postulate nedemonstrabile , precum asta de mai jos.

Marea majoritate a planetelor din univers , nu sunt in zona Goldilocks  și niciuna din majoritatea asta nu găzduiește viață.

Sigur, se poate trece cu vederea, pentru că autorul vrea să spună  de fapt că totuși , minoritatea planetelor din zona Goldilocks a sorilor respectivi e susceptibilă la viață.

De acord, dar mă zgârie pe creier postulatul că pe niciuna din planetele din afara Goldilocks nu există viață. Poate nu așa cum o știm și ne-o imaginăm noi, dar asta nu înseamnă mare lucru.

Mă leg de asta doar pentru a avea acces la un aspect care mă zgârie și mai tare.   Autorul spune că principiul antropic se opune ipotezei creaționiste cu privire la originea vieții și este prezentat ca o alternativă. O alternativă este, dar de calitate la fel de proastă.

Principiul antropic – așa cum este el translatat in biologie ne spune că și dacă șansele că scânteia vieții sunt de 1 la 1 miliard , sau mai mici, iacătătă, existăm, deci fără dubii că viața e doar un aspect de probabilitate  si că , cumva, suntem aruncarea norocoasă a unui zar cu o multitudine de fețe.

Principiul antropic este oarecum la fel de leneș ca și cel creaționist, că nu ne spune nimic despre condițiile pentru ca viața să pornească , doar ne liniștește și ne pune să credem în Zar, ca alternativă la Creator.

Pentru un matematician, statistician, sau om de știință,  un joc de probabilități poate părea mai credibil decât unul religios. Principiul antropic nu exclude ipoteza creaționistă, că probabilistic sau nu, existăm, fie că ne-a făcut Dumnezeu, sau marele zar cosmic.

Mai departe , explică și principiul antropic la nivel cosmic legându-se de acordul fin al constantelor universale, care este absolut necesar vieții așa cum o știm și încearcă să refuteze ipoteza că ar fi putut exista un Dumnezeu care să rotească potențiometrele cosmice fix pe valorile cele mai potrivite , tot cu faptul că ar trebui să fie foarte complex și că altfel , dom’ne, noi nu știm cine l-a făcut pe Dumnezeul ăla.

Explicația e stupidă. Cu privire la cine l-a făcut , sunt atât de multe lucruri încă ne explicate în știință, încât faptul că nu știm cine l-a făcut pe un prețins dumnezeu nu  implica inexistența.  Nu știm nici cine și cum a făcut să apară viața pe Pământ, asta nu înseamnă că nu existăm.

Iar  complexitatea necesară   creatorului poate fi doar  aparentă. Pentru că noi trăim constrânși de timp și gândim constrâns in timp.  Un creator care nu e constrâns in timp și cu un mecanism de acces la dimensiunea asta după bunul plac și gratuit, ar putea repeta timpul până îl golește de probabilități și reglează toate constantele după bunul plac. Nu trebuie să fie nici deștept nici complex. Doar să încerce până reușește.

…