Fragment din viata unui om fără griji #1

#1 ca vor fi probabil mai multe, pe parcursul vieții omului,  normal.

Acesta este un articol în care eu ma laud (și nu prea are nici poze),  iar voi veți gândi că cum poate sa existe pe planeta un individ în viață, așa dezorganizat,  și cu atâta durere în cur și care sa nici nu sufere ( prea tare) din cauza asta.
Deci dacă suferiți de invidie malignă care vă poate roade până la sinucidere mai bine dați skip. Sau nu. Mie nu-mi pasă.

Am vrut sa scriu despre asta încă de acum doua luni la o întâmplare de pe la Marea Nordului,  dar eram măcinat de durere. Practic, mai mult nevasta ma bântuia,  căcând scriu…

Ca și nevasta e cam așa. Are totuși mai multe griji și responsabilitate decât mine. Cât să nu ne moară copiii.

Și nu, nu consider asta un defect, sau nu unul major, căci defectele caut sa le corectez.  Ăsta e un fapt asumat și m-as putea sui pe vârful turnului Eiffel sa urlu în gura mare: Ma doare în pulă și mi se rupe de consecințe.  Doar ca mi-e sila de Paris.
Știu astea-s texte de puștani de 15-20 de ani, imaturi, imorali…mi se rupe, din nou.
Bă,  mie nu prea îmi plac grijile. Mai ales alea cu utilitate scăzută.
Câteodată mi-o fur, dar e ok. Trăiesc pe o planeta cu atâția purtători de grija altora și vreau să îi exploatez.

#1. Să v-o zic pe aia de la Marea Nordului.  Prietenii  o știu, că mai vorbim și IRL. Conduceam intr-o duminică  înspre Sankt Peter Ording și cautam,  normal, o parcare 🅿,  ca nu aveam de gând sa intru cu mașina în mare 🌊.  Mai ales știind ca nemții sunt civilizați și trebuie sa găsești o parcare amenajată corespunzător.
Și am găsit, una supraetajata, relativ aproape de mare.  Ajungem la intrare cu legendarul B-max,  apăs pe butonul din fața barierei,  iese ticketul se ridica bariera și intru.
Dau o tura pe la parter,  vad ca nu e loc și hotărâm sa urcăm pana sus pe terasa. Zis și făcut. În total 3 minute. Parchez și când sa plec îmi aduc aminte cumva sa iau ticketul,  ca sa plătesc la întoarcere.
Pula 🎫!
L-am cautat peste tot în mașină,  am scos presurile,  am scos tot,  am cotrosit și rucsacii deși nu avea cum sa fi ajuns acolo și nimic.
M-am uitat pe sub mașină, am refăcut pe jos drumul făcut cu mașina și m-am uitat peste tot. Pula! Dus a fost și dus e și în ziua de azi, dracu’ știe unde.

În mod natural, în stil Mr. Bean, nu m-am gândit la nimic altceva decât sa mă duc să îmi iau alt bilet. I-am zis nevestei ca încerc sa vorbesc cu cineva,  ca ea nu e chiar fană a scenetelor de tipul ăsta,  apoi m-am dus frumușel la bariera pe unde intră mașinile,  am așteptat sa fie liber și m-am postat în fata ei, pe jos, 🚶 normal,  apăsând butonul care scotea alt bilet.
Nimica. Mai apăs odată și încă odată…  Nimica.
În spatele barierei era o camera și presupun ca oricine se uita pe ea, se 💩 pe el de râs.
Zic, ok, sub butonul ala mai era și un buton de “Hilfe” – adică ajutor,  unde vorbeai cu cineva, dacă apasai.
Apăs și aștept sa răspundă.  Întreb dacă Sprachen sie Englisch,  bite. Ala continuă în doicicaneza și eu continui sa ii spun povestea vieții mele în engleză.  Văd că nu prea ne înțelegem și observ ca în spatele meu au făcut coada două mașini. Plm, renunț,  le fac oamenilor loc să intre. Îmi trecea prin cap sa îl las pe unul sa apese,  să îi iau biletul din mână și sa fug.  Dar, nah, nefiind în România am abandonat ideea.

Ma duc la aparatele de plată,  ca zicea nevasta ca e și acolo un buton de asta de ajutor. Apăs și o iau de la capăt.
Asta e, nu ma pot înțelege cu nenea de la capătul celalalt al butonului.

Aștept sa vina niște nemți.  Ii întreb dacă vorbesc engleza,  le spun povestea și ii întreb dacă vor să mă ajute sa relationez cu butonul de ajutor.
Aia se uitau la mine zâmbind compasional cam cum zâmbești unui bolnav de sindromul down.

Vor. Unu vorbește cu ala și zice ca a înțeles ala ce vreau. Normal ca a înțeles, doar se uita mai devreme pe camera la mine făcând pe mașina 🙂 și zice ca pot sa îmi iau rabla și sa ies.
Băh,  dar eu d-abia am venit, nu vreau sa ies, vreau să…
Stai, ii zic ăluia ca da ies, că m-am răzgândit,  doar ca sa nu mai complic conversația mai mult.

Ma duc, iau frumos mașina,  ajung la bariera de ieșire, apăs pe Hilfe, ala răspunde în Germana,  ii spun ca sunt eu, Picasoo ti-am dat bip…  înjură ceva în germana și îmi deschide.

Eu ies,  întorc mașina, mă duc pe partea cu intrarea și cer, evideeent, un nou ticket. Presupun că ăla face cele mai ale dracului spume, dar primesc un nou ticket, pe care îl pun bine, parchez mașina și cobor la nevastă care aștepta. Nici măcar nu mai e uimită de mine.
După  care am urcat înapoi la mașină că mi-am uitat telefonul înăuntru.
După care am coborât și i-am dat cheile mașinii cu un: “Uite ți le dau! Să nu mă întrebi de ele!”,  ca să scap tacticos de grija de a le purta.
După care am fost și ne-am plimbat pe plaja ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
După care am plătit parcarea și am mers sa luăm masina și sa ieșim. Iar când am ajuns la masina nevasta ma întreabă: Unde sunt cheile…

Pe alea le-am găsit,după ce am întors pe dos tot ce aveam pe noi.

#2. Una care se repetă la infinit.
Eu către soție :
-Vezi ca mă duc până la mașină ca sa duc/iau [chestii].
…și plec. După trei minute ii sună 📞.
-Umm, am uitat cheia, poți sa o iei din sertar și sa îmi deschizi și mie mașina?

-Perfect, acum închide.

#3. Asta se repetă mai rar că mă enervează și m-am mai ordonat.
Eu către nevastă:
-Ma duc la cumpărături,  mi-ai trimis mail cu lista?
-Uite pe hârtie.
Hârtiile nu îmi plac, trăiesc în telefon. Și plec. După timp îi sună 📞 nevestei:
Varianta a)
-Eu sunt, am pierdut lista. Poți sa îmi dai sms?
Varianta b)
-Am ajuns la casă și vad ca nu am portofelu’ la mine. E p-acolo?
Răspuns posibil 1)
-Da.
-Super! Poți te rog sa mi-l aduci?
Răspuns posibil 2)
-Nu.
– Oh, futu-i! L-am uitat la mașină, ma duc să îl iau. Pa.
-Doamna casieră, nu va supărați,  dacă las căruțul asta plin cu produse aici pentru 5 minute, se poate sa nu mi-l ia nimeni, că mi-am uitat  banii în mașină…

#4 De ieri,  de azi.
Vineri o cam frecam, m-a sunat team leadul de la fostul proiect. Scuze man, am văzut dar un pic cam târziu. Gen, luni…
Altceva vreau sa zic.  Era 4 seara eram cu mașina sa ii montez cauciucurile de iarna, apropo de care v-am zis ca m-am lins pe bot de servicii ieftine, da?
90 de lei m-a costat. La țară,  în provincie, ca știu ca în București astea sunt chiar prețuri de bun simț.  Dar alta e mașina,  altfel cer și ăștia bani.

Eh și cum stăteam eu sa îmi pună ăștia cauciucele vad un mail ca cică tre sa zbor doua zile săptămâna următoare, adică asta,  sa iau un laptop din Mannheim. Da, știu exista curieri,  dar ăștia sunt mai altfel.

Dau mail la agenție și cer opțiuni de zbor ✈ București – Mannheim.  Apoi plec sa îmi iau o mulineta și sa ma întâlnesc cu un prieten pe malu’ Oltului. Văzând ca agenta nu a răspuns o sun sa îmi zică prin viu grai ofertele.

Asta îmi zice în principiu ca e scump de mori,  gen peste 800 de eur și ca nu se zboară la Mannheim ci la Frankfurt și de acolo se ia trinu.

Plm, ii spun ăluia ca e scump,  ma întâlnesc cu prietenul pescar pe malul Oltului,  îmi da agenta o oferta mai bună pe mail,  doar pana la Frankfurt cu Taromul ( cu ore mai proaste pentru business și mai bune pentru mine) .  Il sun pe ala în timp ce ma uit la cum se prinde 🐠, îl întreb dacă pot închiria o mașină zice ca da, batem palma și o sun pe agenta la 5:59 ( are program pana la 6 și era vineri) și ii zic sa emită biletul cu plecare Marți.

După care, ca bolnavu’ de Alzhaimer uit de toate pana luni.
Luni după masa îmi aduc aminte ca nu am închiriat mașină,  ca nu am hotel și ca nu știu unde merg. Aveam adresa, dar nu știam unde vine. Iau mașină,  ma uit de hotel, văd mai multe opțiuni.  Mă setez pe una, dar ma întrerup din activitate,  iar când revin cred ca am rezervat hotelul ăla,  la 7km de birou. 10 minute cu mașina.

Iau avionul,  ajung la birou superfast ( reviewul mașinii mai încolo),  discut ce am de discutat cu niște unii,  iau laptopul, se face 6 și vreau sa merg la 🏩.  Am printat niște foi cu rezervarea.
Iau adresa o bag în GPS și îmi arata 36 km pe drumul fast. Moaaaamaaa…
Ii dau o karata la GPS ca s-a stricat, bag iar adresa, deși mi se pare  dubios ca apare orașul Heidelberg.
Ma uit, îmi aduc aminte ca ala e hotelul unde NU voiam sa rezerv, ca e prea departe, bag în viteza și o iau la galop.

Pe zi postasem ceva cum ca a sporit securitatea la aeroportul Frankfurt.
Nevasta îmi aduce aminte ca acum jumătate de an era la fel. Corect.  Alzhaimer.
Și un coleg îmi zice sa am grija ca e complicat cu Taromul și ca pot sa pierd avionul dacă nu îmi iau ceva avans.
Bineînțeles ca nu imi iau și ca îmi aduc aminte fix înainte sa plec ca habar nu am unde sa dau înapoi masina la Europcar,  ca prin aeroporturile astea nu e cum crezi tu ca e. Mai ales pentru unu ca mine cu probleme de orientare.

Bine ca am avut prezența de spirit sa îmi printez boarding passu… Pe care nu era trecuta poarta.
Ajuns acolo  dupa o cursa in stilul caracteristic , ca oricum trebuia sa testez masina , nu ?  Si mi-am dat seama ca nici pe panou nu scrie poarta, l-am sunat pe coleg, mi-a spus, logic,  ca aia de la checkin știu. M-am dus la aia.

Aia  ziceau cum ca trebuie sa las un bagaj la cala, ca nu am voie cu doua.

 -Hai ma ca sunt gold.

 -Hai ma ca e un rucsac mic de laptop.

Nu, ca sa las trolerul la cala. Bine ma, îl las, ia-l. Nu se mai poate, ca au închis  bagage dropu’ , ca tre sa fiți la poarta la 5:20.  Era și 5…. Mistocari.
Pai cum,  ca decolează la sase și douăzeci?
Cum necum, aia e. Am băgat rucsacul în troler, am intrebat-o dacă e ok, a fost ok și mi-a printat un boarding pass,  cu poarta pe el. Ca ale mele cica nu sunt bune . Mda , bine.

image

Am alergat ca maniacul pana la controlul securitate.  Acolo am scos tot, ca  sa scot și trusa de scule gen pasta de dinți and shit,  au mai scos și aia de la securitate după ce au scanat.
Apoi am alergat ca maniacul pana la poarta,  care e la dracu’ în praznic, unde am ajuns la 18:30 , ca sa îmi spună una ca e prea devreme.

Plm, ridic trolerul sa îl pun pe o poliță.  Era fermoarul semideschis,  ca aia de la securitate nu l-au închis la loc de tot după ce au căutat,  nici pe mine nu m-a durut sa o fac.
Se deschise de tot și îmi picara toate alea, chiloți,  chestii.

Le stransei, le pusei la loc,  inchisei trolerul și plecai la baie sa ma spăl pe față.  Când ma intorsei ma cauta o chinezoaica.  Ma întreba ceva cumva,  dacă e trolerul e al meu. Ii zic în engleză ca ” da femeie,  e al meu, relax,  ca nu bubuie”.
Îmi tot zice ceva de “reda”. Dau din umeri ca nu înțeleg.  Ma ia de mână și ma duce unde mi s-a desfăcut trolerul unde vad unul din pantofii de schimb .
-Umm, sarumana.
Îl iau și îl pun la loc. Posibil sa mai fi pierdut și altceva. Dracu știe.
Mai stau un pic si se face îmbarcarea.
Nu mai găsesc boarding passu’ pe care l-am primit de la checkin.  Mare lucru. Le scot pe ale mele printate. Aia de le controlează e fix aia de mi l-a dat pe ăla.  Și ma întreabă de el.
– L-am pierdut.
– Cum?
– Habar nu am. Și de ce ar conta.
– Pai alea ale tale nici nu cred ca sunt bune.
Gen alea ale mele obținute de pe siteul Tarom…
Zic:
-Aham… Și pun unul din ele pe scaner, se validează,  îl las acolo și plec cu copia client.
Aia vine după mine că cum am putut să îl pierd asa repede. Dau din umeri.  Ea crede ca îmi pasă.  Ii spun ca eu trăiesc în telefon nu am grija de hârtii.  Am pașaport,  am plătit bilet, am făcut checkin,  ma duc ei acasă…

Am să trăiesc 💯 de ani și am sa va îngrop pe toți.

2 Replies to “Fragment din viata unui om fără griji #1”

  1. Foarte tare postarea..am ras cu lacrimi..astept cu nerabdare partea a 2-a 😀
    Pare-mi-se ca sufar de aceleasi simptome :))
    Nu reusesc sa te gasesc pe FB..mi-ar fi placut sa te urmaresc

  2. Multumesc. Profilul meu nu e cautabil pe FB, nici nu pun nimic public. As fi putut sa fac o pagina pe care sa o leg la blog, dar mi-am prins odata urechile in plugin-ul de publishing si nu am mai incercat. De lene , cred.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.