Când am decis să ne mutăm în UK eu visam, romantic, la o Anglie cum scria pe etichetele filmelor și cărților pe care le consumasem, debordând de eleganță, manierism și nobiliară.
Mai exact, ca-n seria de filme Downton Abbey din care n-am văzut serialul, doar filmele, ultimul anul ăsta – la cinema, civilizat. Toate 3 emblematice pentru ceea ce vor să prezinte, anume o versiune romantică a apusului aristocrației britanice imperiale, caracterizat de o pătură de intelectuali bogați și debordând de cultură, încercând să-și mențină gravitația necesară pentru a menține în mișcare și vii comunitățile create în jurul bogăției lor în curs de perimare. Iar servitorii lor sunt educați și manierați, dar niciodată tentați de parvenitism sau invidioși, ci dimpotrivă, servitori până în măduva oaselor, convinși că ei servesc un sistem, nu oameni, depășind, uneori intenționat, măsura ridicolului.
Filmele încearcă să facă o virtute din societatea condusă de păstrarea aparențelor, pragmatismul societal care îngroapă propriile dorințe, vise și nevoi în folosul consolidării și conservării elitismului, și prezintă puțin conflictul dintre astea și lumea modernă.
Filmele mi s-au părut extraordinare, pe soție am văzut-o mai degrabă amuzată, dar eu am visat la Anglia asta și n-am găsit-o, poate și pentru că nu mai există, poate și pentru că am venit și-am cunoscut-o ca un pleb, nu ca un nobil, dar îmi lasă impresia că poate n-a existat niciodată în forma aia și a fost doar marketing. Cumva sunt îndoit și nu pot crede asta când merg prin castele și văd, în biblioteci, păstrate roabe de cărți care descriu istoria din care am perceput doar parte, și fundamentele științei – iar oamenii ăștia au avut acces la prima mână.
Cumva, îmi lasă impresia că societatea aia a dispărut, sau că se ascunde undeva de mine.
Pentru că Anglia pe care am cunoscut-o eu și pe care o văd, e din cu totul alt film , o parodie după Downton Abbey, cu umor scris de Jimmy Carr ( și joacă în film) și fra-su ( Patrick Carr). Filmul are umorul caracteristic lui Jimmy Carr și dacă ar fi doar asta nu l-aș recomanda și nu m-aș obosi să scriu, că nu e genul meu de umor. Nu e că nu-l înțeleg, dar mi se pare pe alocuri low key , dar mai ales – previzibil – și nu prea poți râde dacă știi poanta înainte s-o spună. Și chiar și când nu este, nu-mi vine să râd, nu știu de ce. Maxim pot scrie ”lol”, sau ”amuzant” – pentru mine e cam genul ăla de umor.
Pe de altă parte, valoarea filmului ”Fackham Hall” ( proununțat cu accent Cockney ( nu vă bateți capul că ce e ăla) – ”Fuckem all” vinde din portretizarea Angliei pe care am văzut-o eu, aia în care și pretinsa nobilime ( e mai boierime așa) e incultă, consumată de incest și de retardare, iar păstrarea aparențelor și pragmatismul societal descrise mai sus n-au un scop nobil, elitism, superior, ci pur și simplu caracterizează niște îmbogățiți care fac orice pentru a se agăța de privilegiile transmise prin drept ereditar și în procesul lor afișează o spoială de cultură, de intelgență și-s interesați doar de mirosul de aer rarefiat ( bășini) din stratosfera societății, iar Londra este desenată nu ca apexul culturii și civilizației britanice, ci așa cum am găsit-o ( citiți, din nou, cu accent Cockney, dacă știți, dacă nu, nu contează): ”London, my favourite shithole” .
Pentru asta, în ceea ce mă privește, merită văzute ambele filme, dar nu neapărat la cinema. Vedeți pe unde se găsesc.
o sa le vad pe amandoua ca pana acum ne suprapunem la gusturi de filme 🙂
Pentru aristocratie vero iti mai trebuie zerouri.
E miscare underground in uk, ca daca ar sti lumea, s-ar lasa cu ruguri, mai ales la ce praf e pe jos.