Pătraru critică neoliberalismul cu toate ocaziile și propovăduiește, la schimb, neosocialism cu tente groase de neocomunism . E dreptul lui s-o facă – e legitim, că e pe banii publicului lui și câtă vreme cineva îl plătește pentru ceea ce face, părerea lui e legitimă măcar pentru grupul lui, înțeleg de vreo 50,000 de susținători financiari. Am scris articolul acum o lună, dar acuma se publică el.
Nu e numai emisiunea asta, ci majoritatea.
Problema cu toți socialiștii e că nu înțeleg mecanismele pe care le promovează. Citatul ăsta e de etichetă : ”economia nu-i o știință, e vorba de felul în care noi înțelegem să facem lucrurile” – zise orice comunist/ socialist și membru al guvernului și parlamentului, care cred că funcționarea economiei e ceva ce se negociază politic. Și când fac lucrurile în felul în care înțeleg ei – nu funcționează. Iar atunci o bagi pe aia că nu e știință și ”tăieri” – pentru că nu ai ce să faci când ești la colț, decât tăieri. Sau colaps. – Salut, Bolojan.
Vorbește de economia nu-i o știință și face referire în două cuvinte la Kate Raworth – tot de la școala britanică ca și următoarea de mai jos – care-i place mai tare, dar care modelează științific, măcar în teorie, consecințele și reflecția economiei asupra lumii în care trăim.
Ideea de la care pleacă e una care pare rezonabilă – limitarianism. Întâmplător sunt un adept al limitarianismului ( nu chiar așa cum e promovat acum) , nu pentru că aș fi comunist sau socialist, ci pentru că cred că oricum, nu contează ce sunt, atunci când un individ deține capital exponențial mai mult decât mine, între noi doi nu poate exista negociere, schimb corect, nimic. Nici măcar nu mă pot opune că mă cumpără nici măcar individual, ci la tonă, decupează harta la sute de kilometri în jurul meu, cu tot cu mine și, până la urmă, tot la revoluție ajungem – doar că!!!! în epoca roboților și a AI-ului cred că o să fie mai dificil cu revoluțiile și răscoalele ( decât era înainte, nu că înainte era ușor), iar asta e o problemă reală, chiar dacă nu se vede.
Limitarianismul a fost promovat de Ingrid Robeyns, o tanti profesoară în economie ( feminizdă și wokărită) care a studiat și și-a luat doctoratul la Cambridge, pe studii de inegalitate de gen #clasic, după care a trecut pe partea ailaltă, cu să-i ardem pe bogați, că e greu să-i ajutăm pe săraci să nu mai fie săraci.
Se pare că sintagma ”nu mai fiți săraki” nu merge. Trebuie altceva. Poate o să scriu ceva despre cartea ei, dar momentan, mă rezum să zic că limitarianismul ( un fel de derivat mai realist de la egalitarianism, care nu prea a funcționat vreodată prea bine) nu e o idee rea în sine, doar că cifrele vehiculate sunt tâmpite, ca idee, nu numai ca valoare, de a stabili o sumă în bani – într-o valută arbitrară, absolută la nivel de planetă – pe care Pătraru le mestecă, fără să încerce să înțelege de unde vin și cum se aplică.
Lasă că e hilar să auzi o tanti că averea maximă a unei persoane să fie limitată la 10 milioane de euro/ lire ( ordinul de mărime – decamilionari -, nu cifra exactă) – și în același timp să aplice și să cheltuie un grant de 2 milioane de la UE. Băă, pute a SJW și ”distribution justice” – dar asta e lumea, ea nu vrea avere, ci să cheltuie banii altora ”studiind”. S-au terminat împrumuturile de studii, sau ce? Că eu nu primesc , dacă cer, un grant nerambursabil de vreo 800,000 ( 500,000 mi-ar ajunge, dar să am un pic de rezervă) ca să studiez un doctorat în ce vreau eu, nu neapărat util, dar ar putea părea important). E invers, mi se cer bani. Probabil pentru că nici nu-s așa deștept.
Problema e extrem de tâmpită cu stabilirea sumelor în bani, că nu banii – cifrele – sunt musai problema, nici toate asseturile nu-s problematice ,iar sumele absolute înseamnă relativ ( normat) diferit în locuri diferite, în funcție de locuri. Că România nu e Statele Unite ale Americii.
Lumea număra circa 60 de milioane de milionari ( în valute care contează, nu pule) . Aproape ca o țară medie. Dintre ăștia, în Statele Unite sunt 22 de milioane de milionari. Mai mult de o treime din milionarii din toată lumea. Mai mult decât toți românii. Cum au ajuns ăștia milionari? Aud? Cu limitarianism? Nu prea, nu?
Aproape 6.5% din populația Statelor Unite sunt milionari în dolari. Cifre, taică.
Priviți poza asta:
Dacă o citești comunist, pare să zică ”the rich get richer by the day” – și e adevărat, dar ce spune de fapt e că mai mulți oameni devin tot mai bogați cu timpul. Semnificativ mai mulți. Acolo la capitaliștii ăia răi.
În UE sunt undeva între 10-12 milioane de milionari în dolari ( am extras eu aproximativ de aici, că la eurostat ioc) , stăm mai prost cu cifrele, că aici e rușine să spunem. Ce vreau să spun e că la o populație de 450 de milioane de locuitori, avem, în cel mai bun caz 2.6% din populație milionari. Nu avem un grafic al evoluției numărului, că e rușine, am zis, dar avem unul cu evoluția în UK. Iar aici e trist și explic de ce.
A scăzut numărul atât al milionarilor, cât și al miliardarilor. Nu, n-au sărăcit ( majoritatea).
Au plecat. Iar costul vieții cred că e un pic mai mare decât în Statele Unite. Da ”avem” sistem de sănătate gratis, pensii să te piși în ele și mai ce?
Iar unii au plecat , dar dețin încă asseturile, alții sunt rușii, dacă înțelegi ideea.
Acuma, ce zice Pătraru și e probabil fals ca principiu deși posibil corect factual, e că oamenii care se opun limitărilor pe care le propune el și tanti inghțitoarea de granturi europene cu freză de lesbiană sunt săracii care nu vor avea, în viața lor, nici măcar un milion de euro în conturi.
De ce cred că e fals ca principiu:
În 2018 România avea circa 16,000 de milionari iar în 2023 ( din două surse 1 , 2 ) România avea 91,000 de milionari. Dubios de mare creșterea, de aia am căutat două surse. A fost și devalorizare, dar orișicât.
Peste 1800 de decamilionari.
Populația României, eventual a scăzut între 2018 și 2023, dar o să raportăm standard la 20 de milioane de locuitori. Creșterea a fost de la 0.008% la 0.4%. Da, comparativ cu Europa tot la nivel de sărăcie lucie suntem , dar a fost un factor de creștere de 5x. Nu există o asemenea variație nici măcar în US.
Sigur, acuma ne-a pus Bolozaurul taxe și tăieri și se mai schimbă treaba.
Judecând logic, e factual posibil ca 25% din cei care se opun limitărilor, să nu ajungă în viața lor la milionul de dolari, cu tot cu inflație. Adică , dacă te uiți la 0.4% șansele sunt mici. Dacă te uiți la creșterea de 5x, dacă s-ar menține, nu se poate pentru că Bolojan, în 5 ani din 2023, să zicem cifră rotundă 2030 ar putea fi 2%, iar în 2035-40, ar putea fi 8% din populația țării milionari.
Și ce știu treimea aia e că vor să strângă, vor să lupte, ca dacă nu ei, măcar copiii lor să ajungă acolo, să urce scara aia. Dacă mă întrebi pe mine, ăștia sunt oamenii meritorii ai unei țări. Care se vor ȘI EI afluenți, chiar dacă momentan nu știu cum și nu vor ști, poate niciodată, fac tot ce pot. Iar ceilalți care doar se văd săraci și-i văd și pe ăia mai bogați trași la nivelul lor sunt o problemă. Cu excepția cazului când vor să-i țină în spate pe cei mai bogați, ca să se urce ei pe spinarea lor. Asta e de apreciat. Românește.
Problema e , pe bune, ce înseamnă milionari în context și miliardari. Ce înseamnă milionul de dolari, 10 milioane, un miliard, pe care vrei tu să-l limitezi și cum. Că nu-i deloc la fel. Un milionar nu e foarte deosebit de unul cu net worth de sute de mii. Dacă nu vrea să sărăcească brusc. Un decamilionar devine destul de deosebit de un milionar în opțiuni la orice, dar un centamilionar are și o putere de influență și o afluență care îi permit să influențeze inclusiv CINE devine milionar, iar asta e o problemă.
Iar un miliardar e din alt univers pur și simplu. Dacă eu aș fi milionar azi – e posibil – fără să fac ceva fundamental de deosebit de ceea ce am făcut deja, care e destul de deosebit de majoritatea, ca să ajung în zona de milionar, nu mă pot apropia pe parcursul vieții mele de zona de miliardar, nici cu compound interest, nici cu nimic. Adică, drumul meu de 40 și ceva de ani de la 0 la milion, când oi ajunge, în condițiile ăstea e mai scurt decât orice drum aș putea vedea de la milion la miliard.
Când ajungi ( cam oriunde pe lume) în zona de miliard, începem să discutăm despre acumularea de putere și distorsionarea raportului de deținere de asseturi și influență. Milionarii și decamilionarii poate pot opera scheme de putere în România, dar cam atât. În US nu. Decât dacă se unesc, iar asta e important. Că în România , dacă se unesc milionarii sunt prea puțini, dacă se unesc decamilionarii e altceva, dar dacă se unesc ăia de-i vede Pătrarul ca în regulă, sug pula , că nu au putere financiară, de abia își plătesc ratele.
Cea mai mare problemă, pentru care are ceva sens militarianismul conceptual este proporția de asseturi deținută, atunci când asseturile ălea înclină balanța rău și ajungi la monopol / feudalism.
De exemplu – dacă eu dețin 1000 de apartamente în București e nașpa. Sau 10,000. Sau dacă dețin mii sau zeci de mii de hectare de teren. De exemplu. România are o suprafață agricolă de 12 714 milioane de hectare, cam la 0,6 hectare pe cap de pu.. locuitor. Deci cam 2.4ha la o familie de 4 persoane. Dacă unul singur deține 56,000 de hectare poate că nu e chiar OK.
Pătraru e dobitoc, pentru că el vede limitarea bogăției pe persoană fizică nu pe firmă. Pe firmă e OK.
Păi, primii 20 de proprietari de terenuri cred că sunt firme și dețin 2.5% din terenul arabil, din România. Nici măcar nu-s toate cu acționari Români și unele sunt controlate de persoane fizice care nici măcar nu-s rezidenți români. Ălora cum pula mea le limitezi tu averea că faci tu legi să nu-l lași pe șeicul nu știu care din Arabia Saudită să aibă mai mult de 10 milioane de dolari. Ahahahahahahaha.
Abia aici e schema. Să nu lași o persoană să controleze asseturile unei comunități, țări să zicem, în procent semnificativ. Asseturile care contează, că nu prea contează dacă are cineva 20% din toți bitcoinii – adică contează mai puțin. Câtă vreme restul investitorilor sunt OK cu asta, ghinionul lor.
Să nu lași pe cineva, nici firmă nici nimic, să dețină un procent semnificativ din real-estate-ul de computing, de exemplu.
Să nu lași pe nimeni să controleze un procent semnificativ din resursele țării, mai ales cele critice.
Pătraru visează el că putem impune un prag de 10 milioane de dolari pe toată planeta. Mai exact cine.
Ilie Sărăcie din Palipieleapulii din Europa dă el o lege că Elon Musk, sau oricine din Statele Unite să n-aibă voie să aibă averi de peste 10 milioane de euro. Sau ce? Declară război? Economic. Le punem tarife? Vize?
Buze reci. Câtă vreme există țări suverane, fiecare cu armata ei, fiecare își va stabili propriile limite, dacă vor exista vreunele și propriile legi în funcție de propriile interese, iar ce se întâmplă când dai o lege de felul ăsta în țara ta e că cine e peste limită, dacă are o problemă, pleacă de acolo în altă parte.
Proștii aplaudă, că plecarea, în mintea lor, se face cu lăsat în urmă asseturi. Poate. Poate unele din ele.
Dar dacă ești ca Pătraru care e de părere că e OK ca firmele să decidă, asseturile ăstea vor rămâne pe numele unor firme, controlate de alte firme din niște țări unde nu există astfel de limite, sau sunt mult mai sus și vor controla de acolo asseturile și capitalul deținut – iar asta e mai rău decât să ai milionarii tăi, care locuiesc în țara ta și le pasă, în felul lor, de țara aia, față de unii care doar vor să stoarcă profit. Ăăăă, cum începe să pută România?
Alte asseturi pot fi mutate ușor – gen investiții, portofolii de acțiuni.
Apoi, dacă dai o lege să limitezi averea în bani, averea se va putea consolida în asseturi și tokenuri dificil de evaluat.
Ce poți să faci pentru limitarianism e să limitezi expansiunea atât pe PF cât și pe PJ, raportată la totalul resurselor disponibile, sau pentru companii la mărimea pieței, prin taxe.
De exemplu: Ai o casă , stabilești un impozit, fie proproțional cu valoarea de piață, dar normat funcție de tipul de suprafață și ce statut social indică.
Un om / familie care deține ceva garsonieră coteț, sub 50mp, ce vrei, bă, să iei după el? Foncirea?
Înțeleg că taxarea curentă e cumva targetată la 0.15% – 0.2% din valoarea clădirii , pe rezidențial. Păi ce-are dacă ăluia care e clar că e sărac că trăiește subpar, îi iei doar 0.1% dacă are un coteț din ăsta? Dacă are două , îi iei 0.2% la al doilea. Dacă are un coteț de 51-100m ( zic și io, indicativ) , confort mai OK , pentru sărăcie zic OK, îi iei ăluia 0.15%, 0.30% dacă are două. Dacă are ceva mai ca lumea de 100-200mp te poți uita la 0.25% de exemplu, 0.5% la a doua. Dacă are peste 200mp te poți uita la lux și poți începe să penalizezi. Și nu trebuie să faci mare lucru, doar taxezi progresiv numărul de proprietăți rezidențiale, inclusiv pentru companii, adică firme de investiții, presupun cu excepția celor care le construiesc, dacă vrei să se mai construiască ceva susținut.
Dacă vrei să penalizezi superbogații , poți s-o faci, direct pe networth. Doar că trebuie s-o faci și pe companii. Că altfel e o tâmpenie. Pot avea o firmă pe care o controlez cumva și iau împrumuturi bancare pentru asta.
Apoi, al doilea motiv pentru care formularea asta cu n-ai voie să fi mai bogat de o sumă, pus așa simplu, cu evaluare financiară , e tâmpită pentru că se exploatează simplu.
Cumpăr o casă de limita pe care o am voie la bogăție. Să zicem 10 milioane. Iau credit de 9. Cumpar 9 case și dețin 9 milioane și credit de 90 de milioane. Dacă joc treaba asta bine , o să reușesc chiar să apar cu equity negativ, deși în practică controlez un imperiu. Vezi, în pula mea, Trump.
În final, nu prea contează, pentru că treaba asta cu mai mulți milionari peste tot e doar o bucată a poveștii. Cealaltă bucată e că e corect – the rich get richer, peste o valoare și viteza cu care se îmbogățesc cei mai bogați e mai mare semnificativ decât cei mai puțini bogați și există câteva ziduri invizibile, făcute din impozite și taxe, care trag în jos o categorie mare de cetățeni și îi ține la baza graficului, pe spinarea lor se fac creșterile ăstea.
Or, pentru România, cazul de față, nu prea contează că au ajuns milionarii în dolari la 0.4% și că șansele sunt că va crește procentajul lor, nu numai din inflație, contează că e un număr mare de oameni – vasta majoritate, lăsați în urmă sistematic și că oamenii ăia vor să bea sânge de bogătani și vor redistribuire.
Sânge de bogați n-o să prea prindă, dar poate ceva sânge de clasă mijlocie redefinită în zona de networth dată de milionul de dolari, redistribuire se poate, mai ales asseturi nelichide, că e relativ obtenabil să pui stăpânire pe case, terenuri, mijloace de producție – s-a mai făcut. Pe asseturile lichide, sau lichidate de cei ce se prind la timp, mai dificil. Pentru restul lumii e cam la fel și cred că până și Statele Unite se vor confrunta la un moment dat, mai degrabă curând, cu problema asta, chiar dacă, paradoxal, la ei sunt cei mai mulți bogați, dar și disparitățile sunt mai acute decât în Europa, cu siguranță decât în țările dezvoltate din Europa. Și, vrem sau nu să recunoaștem , harta disparităților economice introduce o dimensiune – nu singura – care indică tensiuni sociale, care fac viața acolo mai puțin dezirabilă.
De notat însă, aviz socialiștilor, că un coeficient gini mic – cum le place socialiștilor – nu e un indicator absolut că țara aia e dezirabilă și oferă condiții bune de viață. De exemplu, Syria și India au unele din cele mai mici coeficiente Gini, din afara Europei, dar nu există afluență de migranți în acele direcții.
În Statele Unite disparitățile sunt peste orice în Europa și totuși se țin cu bâta și cu pistolul la imigranți, pentru că la vecinii lor de continent, ăia din sud, disparitățile sunt cel puțin la fel de mari, atâta că și sărăcia îi cocoșează.
De notat că în SUA disparitățile au fost mari, mai mari decât în Europa, istoric, și totuși au trăit mai bine din destule puncte de vedere. Pentru că au avut și resurse să susțină o viață decentă pentru un număr suficient de mare de oameni chit că unii s-au îmbogățit enorm , prin comparație.
