E un film care-l reomand doar ca aspect cultural de cunoaștere a Japoniei.
Pe imgb are nota 7.5 și, ca să folosesc limbaj de lemn – e și nu e de nota aia.
Brendan Fraser își joacă bine rolul – n-am nimic să-i reproșez.
Și e o incursiune a vieții de imigrant în Japonia, care cam nu se integrează niciodată perfect în cultura locală, dar cumva ajunge s-o înțeleagă cât de cât și s-o respecte și-n general, văzând filmul zici că ajung acolo doar oameni care nu se integrează bine în culturile lor de baștină și merg în Japonia să scape de ceva.
E un clișeu la îndemână, nu știu dacă e realitatea statistică, dar cinematografic, sau artistic sună bine, ca și când ai avea povești de spus despre asta,
Japonezii de felul lor sunt, părerea mea, deosebit de ciudați social, sociofreakși.
Și au fetișuri cu închiriat segmente sociale și experiențe sociale – nu știu de ce, presupun că le lipsesc anumite aspecte, ceva sigur le lipsește, că stereotipic par ceea ce în socitetatea de azi am numi ”sociodivergenți” lol.
Există mai multe filme japoneze de felul ăsta, vezi și Rentaru Famiry – subiect asemănător, dar mai de nișă, strict japonez.
Filmul ăsta suferă un pic de diluție internaționalistă, dar nu asta e problema.
Problema cu el e că e trist și apăsător ca o zi de noiembrie cu ceață înămolit în mijlocul Oltului.
Vezi chestii și nu știi care e ieșirea din ele – poți înțelege de ce se întâmplă, nu înțelegi pe unde e ieșirea, că vrei să ieși.
Și nu e nicio ieșire, filmul încearcă doar să te facă confortabil cu ideea asta și cu faptul că asta e și facem ce putem cu ce avem.
Altfel ar fi de 4*.
Regizoarea – Hikari, bănuiesc după faptul că are un singur nume, lol – că ceva celebră în Japonia. Habar n-am, n-am văzut și alte filme de ea, dar văd că au note mari și bănuiesc cu nu face din ăstea comerciale pentru oameni care vor subiecte ușoare de vară, cum aș vrea eu, de exemplu.
