Notes to self: Lacatele copilăriei

Povestiri pentru mine și copiii mei din viitor când voi fi uitat deja.

Momentan accesul este public.

Scoțând  săgeata din iepurele aburind în Valea Plângerii am nesocotit din nou valoarea amintirilor nemuritoare ferecate în lacra copilăriei mele și iar mi s-a făcut dor de vremurile pe ale căror poze inoxidabile în alb și negru s-a pus praful demult.

image

Am uitat parte din vremurile când mă ducea tata acolo în cârcă.  Mi le aduce aminte. Autobuzul oprea “La magazin” și o cotea stânga către alt sat.  De acolo mai erau vreo 2 km de mers pe jos. Ai mei nu aveau mașina,  tata strângea bani să își ia Dacie nouă,  nu ii trebuia lui Oltcit sau rable vechi. Bine că a avut un copil căruia îi plac cu precădere rablele .

Am petrecut acolo fragmente utopice dintr-o copilărie perindată prin mai multe lumi,  neapartinand niciuneia.  Erau lumile bunicilor, în care părinții nu se regăseau, din care se zbăteau să iasă. Era lumea părinților în care bunicii nu mai încăpeau. Lumi pe care le-am cunoscut, le-am explorat, le-am gustat,  le-am cărat în spate povara, m-am târât afara din ele după care le-am închis în mine. Iar acum tânjesc să mă târăsc înapoi înăuntru,  deși nu mă mai încap.

Bunicul

L-am lăsat în urma acum 20 de ani în lumea lui.  Păcatele tinereții… Ale altora, nu ale mele. Copiii doar își urmează părinții și învață. 
Aș fi putut să mă întorc mai devreme, dar nu am făcut-o. Mai simplu să îl las acolo cu trecutul căruia ii aparținea . 
L-am lăsat bătrân,  l-am găsit mai bătrân decât timpul, un highlander al familiei, al satului,  un evadat din lumea lui.
Promite că va fi prezent la nunta copiilor mei deși nu pare convins de asta.
La mine nu a fost. Timpul lipsă rămâne lipsă.  S-o fi scurs prin viețile altora, eu n-am de unde să-l iau.
Mi-am petrecut parte din vacanțele din copilărie cu el după vaci ascultând povești cu Nastatin Hogea și bancuri vulgare. Poate că atracția mea către vulgar  vine și de aici.
Mama îmi spune cum bunicul ne ardea mâinile, mie și verilor mei ca să nu mai fumăm .  Așa știe ea. Numa’ tata făcea d-astea. Eu am învățat să fumez acolo, în liniște .
Intre timp și el s-a lăsat. La 89 de ani e mai greu cu trasu’, chiar dacă e omu’ ăla care nu a luat nicio pastilă toată viața,  n-a făcut nicio injecție,  ăla de-l dau toți fumătorii exemplu că poți să fumezi o viață și să nu ai nimic,  care ar fi supraviețuit și la Auschwitz,  pe care și l-ar dori toți propovăduitorii de homeopate să-l dea exemplu de pacient pe care funcționează minciunile lor.
S-a tratat numai cu țuică și încă se tratează.  A micșorat doza la mai puțin de un țoi pe zi.
Ii e frică acum. Deja le-a venit rândul celor ce-i pot fi copii. A visat-o într-o noapte, îl ruga cu cafea. Dar el nu a băut niciodată. Țuică nu a avut să-i dea așa că a doua zi dimineața a aflat ca l-a luat pe altul.
Sora mamei ne roagă cu cafea. Știu și io dacă o fi o idee bună, în condițiile astea? Partea asta de familie mereu și-au căutat și găsit viitorul și comunicarea distantă prin vise. Nu i-am aprobat, nici nu îi pot dezaproba. Se pare ca funcționează pentru ei cumva empiric. Cumva, nativ și eu vedeam “semnele” neînțelese. Mă bruiază și mi-am suprimat visele cu totul. Am zis ca nu dorm decât lemn, când e cazul.
Am îndrăznit și am sorbit din cafea, că sunt încă tânăr. Mai e până la mine.

Vocea nu s-a schimbat atât de mult, doar poftă de vorba nu prea mai are.

Camera

Patul care-i este acum aproape întreg universul,  mi-l aduc aminte. Atâtea nopți am dormit,  mereu cu povești. 
E același,  neschimbat,  bătut în cuie de sărăcie în fotografia camerei dimpreună cu masa de dintre paturi, cu foaia de geam crăpată pe jumătate,  cu sobă zidită,  fotografie aproape identică cu cea din mintea mea, dacă ignor televizorul color și un calculator adus parcă dintr-un muzeu.

Curtea

Iarăși arata aproape identic,  un pic mai mică decât mi-o amintesc,  doar pentru ca acum măsura mi-e mai mare.
Dar vechea buturuga, rămășița vreunui copac tăiat e tot acolo în spatele casei . Acum aproape putredă , în minte lemnul ei e încă viu, nepângărit de vreme.
Și butia mare, mai mare ca un om cu mâinile întinse . Cu coasele și celelalte unelte atârnate de ea, e tot acolo. Căruțele sunt altele, cu roți ca de mașină, cu cauciucuri și cu hulube de înhămat cai, în locul carului cu roti din lemn potcovite cu cercuri metalice și oiste cu jug pentru boi.
Boi care se mai întâmpla să mă târască după ei de lanț,  să mă lovească,
ca prima oară în viața mea când mi-am văzut sângele țâșnind din nas,  să mă calce cu copitele potcovite pe picioarele mici și subțire încălțate. 
O curte cât o lume, o amintire pe care nu pot să o transmit copiilor mei așa cum o simt eu decât ducându-i acolo s-o treacă prin ochii lor.

image

Nu va fi la fel. Pentru mine asta era casa bunicilor, pentru ei e a străbunilor.

Drumul pe deal.

Am urcat prin livada de nuci și meri,  mari și bătrâni,  nu mizerii de cultură intensivă,  ăia în care ne suiam și ii scuturam vara și iarna,  aia pe care ii știe mama de când era copil ca erau tot bătrâni,  ăia în jurul cărora a crescut pământul și pe care acum îi îngroapă unul câte unul.

image

Sus în deal unde mergeam cu vitele.  I-am împins pe ai mei să urcăm, sa mai văz odată satul de pe deasupra lui.

image

Să mai masor odată câmpul unde-mi pierdeam ziua cu oi, cu vaci.
Unde am învățat să călăresc berbecul strângându-l de vintre ca să fugă mai iute.
Unde s-a supărat berbecul și m-a trântit,  și a mai trecut și de două ori peste mine jucându-mă  cu picioarele.

Câmpul care se întinde din spatele casei,  pe deal hăt până la un hududoi ce ține apă și e mereu umed și de unde începe pădurea,  tot a bunicului,  ce formează o spinare de deal până la încă un hududoi,  iar apoi o mai ține tot așa pe distanță de încă un deal până la hotar.  Care hotar nu știu,  că mai departe de al doilea hududoi nu am fost niciodată, poate ca e hotarul cu satul vecin, poate să fie hotarul lumii.  Am lăsat așa,  n-am întrebat,  că nu vreau sa redimensionez lumea din mintea mea. Simplu spus, cât vezi cu ochii.

În acel spațiu ma vad singur cutreierand și descoperind.  Frumos ca într-o zi de decembrie imaginea seamănă atât de mult cu verile în care am bătut potecile ăstea.

image

Aveam o dambla de copil.  Să urc aci cu mașina,  iar acuși am și mașina.  Oricât m-am dat de cur să-mi fac damblaua,  și nevasta și restul lumii cu picioarele pe pământ s-au încăpățânat să-mi stea împotriva ca nu se poate ca e prea strâmt,  prea adânc,  prea abrupt,  că…

Adevărul e că îmi aminteam un drum mai larg și mai puțin adânc.
Timpul s-a scurs pe drumul ăsta, cu ploi și bolovani, brăzdandu-l și stramtorandu-l. Parii gardului din sârmă ce-l mărginesc aproape că plutesc acum.

image

image

image

Am lăsat-o ca ei, de data asta. Dar nu mi-am scos gândul din cap. Am să mă întorc odată cu cauciucuri mai potrivite, dacă trebuie,  cu mașină mai potrivită. 

Am să mă întorc…

Cimitirul

Vasilescu și Mîndruță au impresia că numai ei merg să se reunească cu cealaltă lume de sărbători.  Eu defel nu merg, nu imi plac nici cimitirele nici morții, indiferent ai cui.
De aia nu am nicio poză,  deși poate trebuia sa fac,  că am ajuns la vârsta la care nu mai pot sa car tot trecutul în spate.  Încet, încet se scutură.

Dar dacă tot am dezgropat trecutul, dacă tot obișnuiesc ai mei să aprindă lumânări, a trebuit sa dezgrop și morții,  oameni pe care nu mi-i mai amintesc nici cum erau vii.
Citesc pe cruci: Capezanu, Constantinescu,  Zorilescu…
Oamenii ăștia locuiau în sat, nu i-am cunoscut,  dar când eram copil, bunicii vorbeau despre ei ca despre vii. Ii știu după nume. De dinainte să se fi mutat toți aci. 2002, 2004, 2009….
Cam pe atunci li s-a rupt lumea.
Doar bunicul a rămas în ea, iar când are să o părăsească și el are să se destrame,  motiv pentru care îmi pierd timpul lăsând asta aici, în caz ca Alzhaimerul bătrâneților mele ma va împiedica sa o redau și sa mi-o redau așa cum am văzut-o.

Send to Kindle

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.