Ce se bea prin anii 95-2002

Scriu asta provocat de Nautilus, cu o remarcă interesantă (dar adevărată) la articolul ăsta.

Anii 98-2002 au fost anii mei de glorie în materie de golit butoaie cu tot cu drojdie.

Intr-unul din ani, în jumătatea verii sau mai pe trecute, tata voia să mă învețe să “trag vinul de pe drojdie”. Pe scurt, în butoi, pe fund se formează un strat de drojdie. Când extragi vinul cu furtunul e util să îl scoți fără drojdie și să scoți cât mai mult din el,  adică gradual să cobori, atent, furtunul până la limita drojdiei.
Unde limita aia e chiar asimptota matematică.
N-a avut ce să mă învețe.  Drojdia se uscase deja.  Pe semne ca vinul intrase în doagă. Se știe ca vinul lăsat mult timp în butoi mai scade, că se evapora parțial prin doage.

În afară de chestiile comune care se beau și acum,  în anii  aia se consumau după cum urmează :

Gin sec. Găseai Wembley și Beefeater,  mai peste tot. Wembley, iubirea mea. Îl foloseam pe post de parfum, de uz intern. Practic,  mă îmbălsămam cu el, de viu.  Nu erai cocalar maxim dacă nu îți plăcea jegul ala de băutură.
…
Apăruseră mărcile de Whiskey dar era și scump și nici nu cred că pe vremea aia am băut vreodată original. Toate aveau gust de Mona.
Original mai prindeai dacă aveai pe cineva în vamă să îți aducă din duty free. Eram prins cu asta,  mai târziu prin 2002 – 2003. Cu alta ocazie poate am sa vă….  Sau nu, n-am să.
Deci, nu whiskey.  Se bea rar, la vreo petrecere,  un revelion,  o chestie și cum am zis, posirci.  Lumea trăia cu impresia ca Justerini and Brooks(JB ) și Red Label sunt băuturi  fine, că asta vedeau la televizor și nu cred ca erau mulți care să fi băut un Balvenie sau Glenfiddich,  nu mai zic de ceva vechi de 18 ani.

Vermouth.  Pe românește,  Garrone și Angelli. Nimeni nu cerea o dublă de vermut,  ci 💯 de Garonne.
Percepția era ca Garrone e ăla originalu’ și Angelli “s-au luat după ei”,  bănuiesc pentru că așa au apărut astea pe piața din România.  Sau eu așa mi le aduc aminte.
Totuși la un momentdat  a apărut Angelli Cherry 🍒 și tot hipsterul s-a dat pe d-ala.

Mainstream era roșu,  sau alb. Cică de femei, dar nu e bai, beau și bărbații destulă mizerie de aia. Nici nu știu dacă mai există pe piață.  Acum lumea bea alte soiuri de licori.
Interesant ca chestiile alea dulci au ceva sens să le lingi la o petrecere ca garnitură la o felie de tort, sau poate topping la înghețată ( deși e prea lichid),  oricum, o chestie care să țină companie unui desert, sau să îl înlocuiască.
Sau la un 🍸 mix,  ceva. În general se serveste la chestii un pic mai pretențioase decât o beție intr-o bomba de bar.
Ok, exista și vermut sec,  dar nu era vorba de asta în România anilor aia.  Genul de vermut pe care l-ai fi servit ca aperitiv. Un fel de vin pelin mă,  cu niște alcool și zahăr în plus.

Dar nu. În România te întâlneai a doua zi cu golanii și te laudai:
-Să-mi bag pula, ce m-am îmbătat aseară,  am golit două sticle de Garonne de n-am mai știut de mine.
Firește că și calitatea vermutului de pe piața din România anilor ăia era demnă de orice bodega infecta,  prin care mi-oi fi petrecut anii cei mai tineri.

“Coniac”  Napoleon, sau Drobeta . 

După buget. Napoleonul era mai scump,  dar sa nu îndrăzniți să vă gândiți măcar la ceva din zona băuturii originale cu același nume,  că nu era nimic, dar nimic,  bă,  asemănător.  Nu. Erau unii care imbuteliasera ceva cancer amestecat cu sodă caustică și dublu rafinel într-o sticlă asemănătoare cu aia de coniac Napoleon.
Nu te îmbătai cât te îmbolnăveai de la el. Pe vremea aia coniacul mi se părea o băutură de căcat.  De aia. Și pentru că nu beam cu paharul ci cu sticla. 
Drobeta era echivalentul vodcii Săniuța,  dar cu ceva colorant și adaos de gust. Îmi plăcea mai mult la gust decât Napoleonul,  chiar dacă era doar dublurafinel diluat cu caramel.  Măcar era fără soda caustica ( glumesc)  și mai ieftin.

Lichioruri. Se beau multe lichioruri pe vremea aia. Încă de prin anii 90, de pe la inceput.Eventual spritzate cu sifon.
Rețin următoarele.
1. Floris
Era ceva “superior”. Teoretic e un lichior copiat după Floriol ( nu uleiul)  făcut de Angelli. Am gustat pe urmă originalul, “din vamă”  nimic în comun cu florisul din barurile de pe vremea aia.

Tot așa,  nu contează care e scopul lichiorului pe lume, erai cel mai mare șmecher să mergi la bar sau la discotecă și sa te îmbeți muci din 1-2 sticle de posirca de asta, care te ținea bolnav în pat 3 zile în urmă.
2. Lichiorul de ciocolată “Două țâțe”.
Se numea altfel. Nu știu cum dracu’.
Dar pe etichetă era o gagică cu țâțele goale. Iar lumea făcea o parafraza la țuica “Două prune”

.
Vodcă ( votcă)   se bea și acum, nu am nimic special de zis, decât poate că cea mai băută la vremea aia era Perfect.

Arăta altfel pe vremea aia. Nu știu dacă se mai consumă.

Despre bericoase nu mă bag să dezvolt, deși am băut destule ” la viața mea” dar era piața deja diversificată nu cred ca era vreun curent deosebit.

La vinuri era simplu. Evident ca se bea orice, ca și acum, dar pe vremea aia se bea mult vin de 💩.
La vinuri albe “grasa” de cotnari era standard.

La roșu știu că se consuma la greu Busuioaca de Bohotin,  iar fiță era să fie de Pietroasa.

Practic cred că se consuma mai multa grasă și busuioaca decât se putea recolta. Dar se rezolva din pastile, nu e bai. Eu știu că veți veni voi acum să îmi spuneți că erați voi mari fani Jidvei și vinuri seci de Dealu Mare, sau podgoriile din Dobrogea, dar nu ăsta se vindea grav, ci ce spun eu.

Am băut niște otrăvuri cu etichetele astea de mi-am aranjat ficatul pe multa vreme în avans.  Din vremurile ălea nu am mai gustat nici busuioacă nici grasă.

După cum se poate observa mai ales în partea de sus, rumânii erau hipsteri și mai de demult, doar că hipsteri săraci. 
Practic deși o bună parte din banii noștri se duceau pe băutură,  că la asta se rezuma orice ieșeală,  aveam venituri mici. Drept urmare, ne îndopam cu cacaturi.