Poveste cu români

După întâlnirea din Birmingham – mișto oraș – în care am aflat niște chestii care-mi fac munca puțin ingrată (am să revin pe scurt în alt articol) ,  am luat autocarul către Luton să mă întorc acasă.

Eram la un hotel aproape de gara de pe New Street și aproape și de autogara de unde să iau Național Expressul.

Am ajuns în 15 minute pe jos cu google maps deschis. Dacă nu ar fi internet și google maps as fi mâncat la ce cascadorii de călătorie trebuie să fac.

Serios, sunt așa de pafarist când vine vorba de orientare că habar nu am cum dracu se descurca lumea înainte de google maps pe telefon.

Am mai călătorit și eu la munci inainte de a avea smartfone, dar la modul că venea cineva să mă ia, că altfel pula și căciula.

În fine, ajunsei acolo, ochii autocarul 777 care merge până la Luton și chiar mai departe, îl întrebai pe băiatul de la recepție, regulamentar,  dacă ăla e, așa de control,  îmi spuse că da și deschisei laptopul să mai lucrez un pic.
Paranteză.
Bă, trebuie să îmi iau și alt laptop, am dat Thinkpad-ul la firmă,  eu nu am mai cumparar unul de 6 ani,  iar acum lucrez pe unul de 15 inchi jumate, tot Lenovo, dar altceva,   de la frate-meu,  care nu e chiar potrivit pentru călătorit,  dar dacă mă supără careva e perfect! Și e rosu!
Închis.

Și cum stăteam așa să deschidă ăia  îmbarcarea văd cum intră o femeie în autogara, la vreo 50 si ceva  de ani, însoțită de un tip de la informații, aproape tavalindu-se de disperare.
Era departe și nu auzeam ce zice că are, mă gândeam că o fi pierdut bagajul ceva. Când veni mai aproape cu o folie d-aia de acte (chiloțel de plastic)  goală mă prinsei că pierdu biletul.
Hiperventila acolo cu copilul ăla lângă ea ( angajatul de la informații),  care încerca să o calmeze, că stați, că rezolvăm.
Presupun că era disperată ca pierde autocarul, plm. În România l-ar fi pierdut.
Mă gândeam “să vezi că e româncă”  în timp ce după vorbă, după port, îmi dădui seama că mai sunt câțiva romani acolo.

Aia mai avea puțin și se tavalea pe jos și îmi dădui seama că chiar era româncă.

Nu prea am compasiune pentru moși, nici pentru români,  de fapt cam pentru nimeni pe care nu-l cunosc, dar cunoscandu-ma pe mine simțeam ca mi se poate întâmpla și mie (mi s-a mai întâmplat) și parcă – parcă se aprindea o scânteie de empatie pe undeva prin mine. Aproape că mă ridicasem să o întreb ce are,  poate pot să o ajut cumva – cred că m-am țăcănit la bilă – dar o luă ăla și o rezolvă cumva. Se deschise poarta și mă asezai la coadă,  cam ultimul.
Biletele la ăsta nu sunt cu loc, dar de când am aterizat din Luton și nu mai puteam cumpăra știu ca nu vând peste numărul de locuri. Nici nu păreau să fie destui călători să îl umple așa că eram relaxat.

Cum stăteam eu așa relaxat o văd pe femeie cum trece inaripata peste toată lumea se bagă direct în față că, gata, a rezolvat.
Zic un WTF în sân și îmi văd de treabă.

La Luton observ că e ceva aeroport românesc pe semne. E un grup de români la fiecare 10 metri, cu unul sau doi “R”,  dar de-ai noștri.
Sunt și angajați ai aeroportului, români care vorbesc românește.

Nu știu de ce, dar mă cam deranjează.  Probabil pentru că înțeleg mizeriile pe care le vorbesc și îmi dau seama  că nu prea vreau să am de a face cu ei defel. Dacă am nevoie de ajutor mai bine întreb un englez.
Normal ca e plin de români.  Sunt 5 curse Wizzair spre România.

Iete, o gagică din Călimănești se holbează în telefonul meu. Nu o întrebai eu de unde e, că nu prea vorbesc cu nimeni.

Am ajuns cam devreme și mă plimb în scârbă.  Aștept să se mai adune lume să cronometrez cât fac prin security până la poartă când e aglomerat. Îmi prinde bine altă dată.  Observ că e un automat unde plătești cinci lire să sari coada – priority. Bun ăsta. Cândva voi avea nevoie.

O vad iarăși pe femeia asta,  de data asta e cu alta femeie mult mai tânără și blondă de toată.  Cred ca fie-sa. Iar hiperventileaza. Acum sunt disperate amândouă.

Ce-or mai fi pierdut,  frate!? Din ce spun “nu, nu e bine acolo era baia” și din cum se mișcă mă gândesc că nu nimeresc intrarea la security check. Nu prea cred, e prea simplu să o ratezi,  dacă nu ești handicapat.
Se duc la casa de schimb și întreabă acolo. Nu pot să cred. Le spune bine. Dar se uita derutate, că de acolo au venit. Nu știu pe unde să o apuce.

Pesemne ca nu sunt în mințile mele obișnuite,  că mă duc la ele, aproape le iau de mână și le spun, în engleză,  pe unde să o ia. Nu prea ma cred, le iau după mine și le arăt.
E o pancarta de 5 metri pe 1 pe care scrie mare “Departures” și e desenat un avion care decolează.

Mă gândesc că jumătate din țara asta nu iau bacul,  dar  românii își spun că sunt cei mai deștepți!
Pula mea, dau să plec,  niște români întreabă alți români dacă merg la Craiova. Aha, olteni de ai mei. Dar proști.
Ăia zic că nu.  Alții zic tot că nu, dar de ce întreabă.  Că dacă știu încotro s-o ia pentru Craiova.

Ma bufnește râsul și mă întorc.  Voiam să le zic să iasă afara și să o țină așa înspre est o vreme.
Li se spune că îmbarcarea se face pe acolo, gen stăteau la un metru de pancarta aia.
Ei o dau ca “nu, că încolo e baia, adică pe fix lângă unde trebuie să meargă.
Mă întreb cum pula mea au ajuns, mă, ăștia aci?

Când mă îndrept, în sfârșit,  înspre controlul de securitate un pulifrici care pare student, sau adolescent în orice caz,  ii spune lui mă-sa că e proastă că trebuia să scoată cartea de îmbarcare și  buletinul că le cer ăia la controlul de securitate. Nu le cer. Mă-sa îi spune asta,  dar pulica insistă că e proastă.
Românii vorbesc cel mai urât cu apropiații lor. Dacă eram mă-sa ii futeam una în bot cât era de mare.

Ar mai fi de spus ca se întâmplă lucruri și în timp ce scriu, dar devine plictisitor.  Serios.

Update.

Când urcam în avion un rroman aruncă o țigară 🚬 pe jos și imediat doi băieți de la securitate îl abordara, îl luară de lângă pasarica lui si-l duseră de mânuță până la primul coș de gunoi să o arunce acolo…și ce i-or mai fi făcut.
Da. Așa da game changer pentru o zi cam gri.
Merg acasă zâmbind.