Vara pe uliță.  Exercițiu de pozitivism

Mă văitam acum vreo două zile că uite cum mă leșină căldura și că, vai, ce secetă.

Cică ar trebui să fiu mai pozitiv.  Să văd și partea plină a paharului. Păi eu o văd,  dar asta e până s-o beau, că după aia nu mai e nicio parte plină. Și la ce sete îmi e, partea plină durează foarte puțin.

În consecință  paharul a început sa se umple  ieri, când s-a terminat brusc canicula și a început așa o ploicică, care a ținut tot drumul până la București și nu se mai termină nici azi. Cum ar veni paharul s-a umplut de dă peste el.

Azi zisei că mă duc la dentist și că nu mai iau umbrela că sunt cu mașina. De la ușa blocului mă întorsei de o luai, că mașina nu era chiar înfiptă în bloc.

Bine dracului că ajunsei fresh la medic 😷,  că de plecat,  plecai și futut în gură și plouat. O fericire 😂 s-o privesc pe doamna medic în ochii albaștri în timp ce îmi strânge dinții cu sârmă. Pozitiv. Pozitiv.

Nu e vorbă,  umbrela fu utilă,  că nu mă udă ploaia decât un pic. Pe mâini, de la umeri în jos, iar în rest, mă făcu fleașcă doar de la vârful pulii până la tălpi.  Noroc că nu era sculata, că mă ploua până spre  buric. Udam și chiloții.

Și mai trebui să aștept la vreo 10 minute în parcarea de la mall,  că pentru ca să ies trebuia să deschid geamul și să înfig tichetul de parcare în automatul care ridică bariera. Tichet care e din hârtie și mă gândii eu că nu ar fi tocmai cea mai bună idee.

Nu de alta,  dar încercă o domnișoară chestia asta și îi zbură ploaia hârtia jos din mână,  motiv pentru care trebui să coboare după el.

Priveliște super; concurs de tricouri ude cu un singur concurent și un singur spectator în juriu. 10! Bis! Pun pariu că și ea vedea partea plină a paharului.

Un idiot mă claxona disperat că de ce nu trec că am verde, și că de ce îl las pe un pieton să treacă pe roșu. Nu de alta dar nici nu trebuia să îl calc eu, că mai avea puțin și îl dobora ploaia pe asfalt. Pesemne ăstuia din spate îi intra apa în mașină și nu mai rezista.

Săracul pieton se uita disperat înspre mine că,  bănuiesc că nu știa cine claxonează și nu era sigur dacă îl omoară ploaia sau eu. I-am zâmbit! Privește partea plină a paharului,  coaie, dar ai grijă să nu te îneci în el.

Când ajunsei acasă și coborâi avusei noroc.  Noroc ca eram deja cu picioarele murate și nu mai conta câtuși de puțin că era apa până pe la glezne, șosetele și tenișii nu aveau cum să se ude mai tare de atât.