Zbor de coșmar 

Nici nu mă urc cu ambele picioare în avion și mă ia somnul. Ca frații lu’ Praslea,  mă așez pe scaun deja deconectat de la aparate și dus sunt.  Folosesc pălăria drept pernă.

Somnul meu e unul blană mereu. Eu nu visez,  cu excepția cazului când am coșmaruri. Sau probabil că nu îmi aduc aminte ce visez când nu am

coșmaruri.

În copilărie aveam numai d-alea lungi,  care de durau toată noaptea,  cu chin și zbateri și visat monștri, draci și demoni, care mă alergau din cele mai dubioase motive,  cum ar fi că am mâncat cu dulce,  că am 🚬 fumat, sau că mi-am bagat pula în Dumnezeu și în toți sfinții lui, sau că mi-am pierdut cruciulița de la gât. Și niciun totem, sau ritual cretin, nu-i oprea din a mă alerga toată noaptea prin pat și din a mă schingiui, de mă trezeam cu perna plină  de lacrimi și bale și nu mai îmi venea să mă culc vreodată.  Dap, asta e incurajare să vă trimiteți copiii la biserică, dragii moșului.  Locurile alea întunecoase și reci,  cu poze de morți în tablouri și pe pereți, le-aș fi putut lua drept orice mai puțin casa lu’ dumnezeu, dacă nu cumva dumnezeu era unul din monștrii născociti de mintea mea.

Nu îmi aduc aminte să îmi fi fost vreodată frică treaz la fel ca în somn, nici măcar pe aproape, semn că mintea mea e cea mai mare amenințare.

În timp mi-am dat seama că dacă mă aleargă vreun monstru e foarte probabil că dorm și e cazul să mă trezesc,  preferabil înainte să mă pis pe mine. Și mi-am impus nivelul ăsta de autocontrol cumva. Nu știu cum, dar brusc coșmarurile mele au început să dureze câteva secunde,  relativ la filmul acțiunii,  nu la timpul real, că habar nu am cu ce fps visez.  După care monștrii au început să nu mă mai sperie, că știi cum e, odată ce devii lucid în vis e mai amuzant să schimbi direcția alergării decât să te trezești.  Mintea mea tot mă surprindea cu noi moduri de a mă speria, dar din ce în ce mai rar, până am început să nu mai visez,  după cum am zis. Presupun că partea aia din creier care se ocupă cu fabrica de vise și-a zis “du-te, bă, în pula mea, că strici toată distracția,  ia și dormi cu televizorul stins,  atunci.”  Mai bine.

Dar din Joi în Paște mai am coșmaruri,  multe și scurte, că mă trezesc imediat. Și cum adorm la loc o iau de la capăt.

Ca acum. Nu plecase bine avionul, dar simțeam că îmi leagănă somnul și prin pleoapele închise vedeam geana de lumină a răsăritului. A răsăritului din iad. Un soare mare și negru se arata la orizont,  tot mai mare, iar în jurul lui se înfășurau flăcări  iar avionul se balanganea fumegand printre mii de ziare care ardeau scurt și se prefăceau în scrum.  O ploaie înfășura avionul și îl îndrepta cu botul în jos de vedeam pământul, iar în jur auzeam ceva de Harvey și Irma. Mda, mă gândeam eu că o să ajung cândva în iad, dar dacă e să fie cu avionul, aș vrea să zbor la business.

Paștele mă-sii, îmi zic, nici nu adormii bine. Eram așa de obosit că aș fi dormit cu tot cu coșmar,  cu toți dracii din iad călare pe mine, dar mă enerva mirosul de fum așa că zic măcar să schimb coșmarul. Mai tare m-am speriat când am deschis ochii și am văzut iadul. Știu că e doar o poza difuză,  dar perspectiva e alta când te întorci din iad.

Mă culc pe partea ailaltă,  o pulă, că sunt într-un scaun, e o singură parte și două poziții,  cu capul pe geam sau pe măsuța de pe scaunul din față.

Cum închid ochii avionul zboară în sus vertical și-mi zic “numai bine, dorm pe spate”.  Văd o stewardesa cum coboară pe podeaua înclinată 90 de grade, cu o drujba imensă în brațe.  Drujba e ok, cred că e Husqvarna,  că-i portocalie,  deși e ciudat, că nu sunt pe segmentul către Copenhaga,  până la Frankfurt ar trebui ăștia să aibă drujbe Stihl,  dar mă oripilează faptul că e dezbrăcată de la brâu în jos. Vai ce nespalata.  Dă-o, bă,  în sânge,  nici stewardesele nu mai sunt ce erau, dacă era transsexual chiar că mă speriam.  Deschid ochii și o vad pe stewardesa un pic aplecata peste ăla de pe scaunul C,  uitându-se la mine cu niște ochi ca de bovina: “Anything to drink for you, sir? ”

-Muuuu. Nein,  danke sehr.

Măcar e îmbrăcată, dar îmi imaginez balaurii de sub fusta gata să iasă.

Și mă culc la loc.

Aterizez în Frankfurt și mă duc direct la lounge. Îmi cer ăia cardul silver și dau să îl scot din portofel, da’ nu e. Îmi cad o roabă de carduri pe jos,  mă uit printre ele și tot nu e. Îmi cere cartea de îmbarcare,  îi dau telefonul și mă lasă să intru. Fir-ar cățeaua mă-sii a dracu’,  acum să strângă el toate alea de pe jos.

Nu merge wirelessul, net prin cablu, alt coșmar, frate?! Îi aud pe doi grași cum zic ceva de “ba,  ai văzut chestia aia când te conectezi la un ftp?”  în timp ce eu bag cablul. În timp ce mă uit cu coada ochiului la ăia, înfig cablul si deschid un putty de intru pe server și mă dau pe ftp pe un alt server.  Se deschid două poze mai mari decât ecranul, cu niște ursuleți care îmi zic că îmi cripteaza datele.  Închid capacul, scot cablul și dau să rebootez in safe mode, nu merge, de cum se deschide începe să numere procente de date criptate. Aia doi grași  dezlipesc,  râzând, niște chipuri wearable  de pe cablul de net cu pozele ursuletilor pe ele și pleacă. Ei, căcat;  pentru atâta lucru nici nu mă trezesc,  ia să vezi cum decriptez eu toate datele doar  deschizând ochii. Dar mai încolo.  Se cere îmbarcarea și plec la poartă. La Frankfurt între lounge-ul de la porțile “A” și “B” e un tunel de vreo jumătate de kilometru pe care îl faci per pedes. După doi kilometri de mers în tunelul ăla ajung de unde am plecat. Și lumea trece pe lângă mine în viteză,  îmi agață trolerul,mă împing. I-aș bate dar mă grăbesc.  Ah, scurtatura.  Rup un afiș publicitar și caut gura tunelului care știu că e în spatele lui.  E.  Și niște biciclete acolo. Ma sui pe una și merg cu o mână pe troler,  cu una pe corn, șmecherie, nici nu știam că merg așa bine pe bicicletă. Până ajung pe podeaua aia din smoală care mă ține în loc și îmi smulge trolerul din mână.  Îl pun pe coarne. Roțile se afundă în smoală până la spițe și e mai greu să pedalez decât să merg.  Pe lângă mine se umple de bicicliști care aruncă dare de smoală în spate. Eu-s înfipt aproape până la genunchi. Bag picioarele, nu mai deschid încă o dată ochii. Mă culc acolo pe smoală.  Stewardesa ma trezește că am aterizat și mă așteaptă autobuzul.

Laptopul,  trolerul – și mă duc direct la lounge.  Am cartea de îmbarcare pe telefon și nu îmi cer ăia niciun card. Ce card, coaie, mă mișc de zici că sunt automat. Ugh, cardul. Cardul de acces la birou, pe ăla l-am uitat acasă,  băga-mi-as, e în sacoul de săptămâna trecută, cred. Eh cer altul.

Măcar au internet wireless, lol. Mă așez la o masă și tastez. Lipsește ceva. Pălăria. Unde…

Ooo, aș vrea să mă mai trezesc o dată,  dar nu merge așa.  Din coșmarul ăsta nu ma trezesc neam. Pe fiecare an pierd, ba un fular, ba o pălărie,  cele mai multe îmbogățesc garderoba Lufthansa.

Vezi, coșmarele sunt semne. Semne că-s bou cu pedale.  Acum umblu cu capul gol prin ploaie. O să răcesc la creieri. Nu-i bai,  și-așa pare că nu am nimic înăuntru.