Lacrimi și un gust amar

Pentru că pe 14 februarie e plin de lume prin toate cârciumile și găsești o masă doar dacă și rezervat de anul trecut și pentru că aș fi ieșit la un cico cu alcool și un ciotoi, ceva – am zis să fac un hack și să ies pe 13 – are Manowar niște recomandări bune dacă îți place pizza, lol. Mie aia mi se pare odioasă, da-n rest corect, nimic de zis.

Și cu planificarea mea clasică ( mai sun câte un amic pe la 6 seara uneori și-l întreb “dacă iese in seara asta in oraș” – salut M., aseară era chiar 7 când m-am decis (să închei munca) , de-aia nu am deranjat 😌 ) ) m-am uitat pe net “unde să ies, unde să ies?”.

Bă, hai la cel mai bun. Bip, bip, bip- TripAdvisor, nwRadu ( tocmai scrisese ceva articol ieri ) – concluzie simplă: The Artist.

Am sunat și am înțeles că poate al’ dată. Ori a citit toată lumea articolul lui Radu și s-au pornit acolo buluc, ori restul lumii fac planuri un pic mai în avans decât mine. Bun, următorul, că nu pierdem timpul, acuși se face noapte era deja. Bip-bip-bip, TripAdvisor si goagăl zic că este “Lacrimi și sfinți” . Sunat și aproape că mai aveau o masă liberă de la 9 și jumătate, aproape că au făcut o rezervare, aproape că am ajuns acolo fix la și jumătate; la și 32 intram pe ușă.

Din scurt: Ce e trist?

Băi, nimic de zis, decent.

Adică îmi place cum e decorat spațiul, rustic și cu un oarecare stil tradițional. Am făcut poză la storurile ăstea ( nu știu cum le zice exact) , că vreau și eu unele la țară la fel, dar verzi.

Si la priză că e haioasă, de asta aveam deja dar am schimbat-o că așa e cu copii, nu mai poți păstra lucrurile clasice, numai norme de siguranță peste tot.

Deci ați înțeles ideea. Rustic, românesc . Mâncare bună, servită frumos; i-am zis lu’ chelner să îmi aducă paharul de vin alb când vine saramura de crap, ca să fie și el rece când îl beau, l-a adus primul și a uitat să aducă apa. Deci – standard.

Deosebit e că au muzică din aia  veche, cam singura muzică lăutarească(?) românească ce mi se pare ok-ish. Nici manelele  nu mai sunt ce erau.

Mi-a plăcut, nu cred că am mâncat o saramură mai bună prin București (am zis că în sudul României se gătește prost ? ) . Ba, am mâncat la Obor la Casa Jienilor, dar, în fine, să zicem că aici aveau băuturi mai bune, înghețată ( nu am pus în context) , inclusiv vin mai boem de la Cetate de la nenea Dinescu ( tre’ să mergem odată la Galicea Mare la conac, citești M.? ) . Nu pot să zic că nu mi-a plăcut, a fost un pic mai mult decât ok, prețuri europene, aproape 50 de euro, ca pentru doilea cel mai bun restaurant din oraș, nu am ce comenta aici.

Dar știți, băi, ce e trist? Păi , asta , că dacă ăsta e al doilea ( nu fusesem niciodată până acum aici ) mai e de mers doar la Artist și cam aia e – nu prea mai e loc de îmbunătățit și de pretenții mai mari. Poate-i găsesc pe unii să gătească mai bine sau mai deosebit in cloaca asta de 3 milioane de locuitori, dar la servicii, în ansamblu, presupun că nu. Că va fi la modul: ai fost, coaie, la Artist și la L&S?

-Fost.

-Si nu e și aici ca acolo sau aproape ca acolo?

-E, dar…

-Dar ce? Ăsta e nivelul.

Altfel spus, nu cred că existe stabiliment care să merite efortul meu de a rezerva cu 3649 săptămâni înainte o masă în speciala zi de 14 februarie sau oricare altă zi specială.

Dacă sun la 7 seara e suficient. Ori că au locuri, ori că nu au și sun în altă parte e tot aia. Așa că azi stăm acas’ . Mă duc și cumpăr nacioși de la cinema ( alt hack, că-s buni și au și sos bun) , și mă uit acasă pe Netflix la ultimul episod din StarTrek, sau ceva, că la cinema nu ai efectiv ce dracu’ să vezi zilele/săptămânile astea.