Un pic de prin Germania de Vest. Stuttgart

Am fost prin Germanistanul de Vest saptamanile trecute.

Am aterizat in Stuttgart si am mers in oras sa ne intalnim cu un fost coleg de-ai mei . Mi-a zis el un restaurant, am parcat rabla alaturi si-am luat-o la pas. Orasul e frumos, dar corelat cu restul experientelor mele din ultimii ani imi lasa un gust amar.

Stii senzatia aia cand ai facut un plan bun te chinui sa-l faci sa-ti iasa, pare ca va merge si dupa aia iti dai seama ca era un plan prost ca de fapt tinta e cam out of reach?

Ca sa explic, cand eram copil visam sa am destui bani sa-mi cumpar un Lambo Diablo cu banii jos si o casa intr-o zona misto, o lume misto.

Visam atunci ca daca ai 1 milion de dolari ( nu aparuse euro cand eram eu in scoala generala) e cam “ze shit”, traiesti toata viata ca un boier si consideram ca e chiar de cacat sa ai un miliard de dolari. Ce pula mea ar putea face cineva cu atatia bani. Am zis ca un boier nu ca un rege. Asa ca idee.

Plimbandu-ma cu sotia prin Stuttgart vedeam case.

Nu știu cum vă plac vouă chestiile astea dar mie îmi plac mult.

Nu că ar fi palate, nu că ar fi lux, nici nu vreau așa ceva, adică nu-s în poziție să vreau, dar e ceea ce credeam că orice om primește de la viață dacă își face partea lui de treabă în mod serios, fără vreun privilegiu anume. Știi genul ăla de treabă care îți ocupă viața: mergi la școală, înveți, nu îți bați joc, după vreo 15 ani de școală muncești serios și după zece ani de muncă sau ceva, poți să ai și tu o casă că asta, dacă ai fost ghinionist și nu ți-a dat-o tac-tau.

In fond, pula mea, e rezonabil. E Stuttgart, nu buricul Londrei sau al New York-ului, nici măcar Munich sau Frankfurt, nu ?

Orașul e superb, dar nu pentru că ar fi ceva idilic, de basm. Nu. Pentru că altele sunt dezgustătoare, sau au zone dezgustătoare. Au și ăștia blocuri, chestii care nu sunt pe placul meu. Uite. Mi le imaginez ca pe genul ăla de case unde stai dacă lucrezi vânzător la Lidl.

Dar ce nu prea se vede e sărăcia. Sigur au și ei săracii lor, dar îi ascund mai bine.

Si se vede liniștea. Și organizarea. Și gustul. Uitați-vă prin pozele astea și vedeți că nu e nicăieri nimic extravagant, care exprimă luxul, strălucirea și poleiala.

Nu-i nimic din ce ai putea spune, coaie, astea sunt chestii de bogătani.

De fapt, unele case pe aici sunt in picioare de pe la 18xx.

Altele sunt oricum destul de vechi.

Nu văd nimic super-luxos sau greu de imaginat in a avea niște flori sau tufe ingrijite, sau acoperișul întreținut, sau obloanele vopsite sau strada curată.

Și totuși nu prea înțeleg de ce nu văd ăsta peste tot și de ce mai pe nicăieri în România. Adică un astfel de cartier ar fi considerat de lux în România, dacă îl găsești , adică în condițiile astea nu să cadă pe tine, sau să nu fie buruienile uscate , borduri înalte și cu pietre lipsă. Nu așa. Să fie ca ăsta!

Sigur, dacă întrebi 100 români random, de orice vârstă, de ce Satana stau la bloc și de ce stau in condiții de cușcă de grădină zoologică, în afară de faptul că sunt animale și în afară de cei care cred sau nu își permit altceva, restul te vor lămuri foarte clar că nu e nimic mai ieftin decât întreținerea la bloc ( atunci când nu li se pare scumpă) și asociația de locatari care fură și nu face nimic, dar totuși din puțin. Și că și dacă ai vrea să faci ceva, nu merită pentru că ești Don Quixote. Dar nu despre români și România e vorba aici.

Văzând casele cu pricina poate te gândești că “coaie, merit și eu așa ceva” că uite câștig decent chiar și pentru un neamț. Iar aici vorbesc de mine. Am zis decent, nu exorbitant.

Doar că cu strâns din buci și la preturi la care, ok un român nu poate cugeta, dar și unui neamț i se par mari, îți permiți doar un apartament ca ălea de mai sus, poate.

Pentru că așa merge. Cam 300 000 de euro un apartament de 1-3 dormitoare in funcție de zonă. În fine, găsești ceva cu 100-120 mp pe la banii ăștia. Mai mic și mai vechi, înseamnă ceva mai ieftin . Apartament, da? Apartamente în vile și mai mari se vând și la peste 500k 💶.

O casă incepe de pe la 550- 600k, dar așa mai mică, mai lipită de altele , mai de ne pretențioși.

Nu ca asta.

O casă frumușică se duce către 800k , tot așa , nimic extravagant. Da, asta e preț de Londra, cu excepția faptului că casele pe aici sunt un pic mai mari, orașul mai curat, mai alb, mai neaglomerat, iar banii necum să îi câștigi ca in Londra.

Ceea ce vreau să spun e că visul meu să trăiesc ca un boier s-a dus dracu’. Deși acum pare că dacă muncesc cu toate cele patru mâini m-aș putea uita pentru viitor cu un ochi la milionul de dolari. Nu mi se mai pare deloc o fabulație. E ceva tangibil.

Doar că milionul ăla nu mai înseamnă nimic.

Stăteam rezemat de propria umbră și mă uitam peste dealuri și pe străzi și vedeam mii și mii de milioane de dolari înșirate de o parte și de alta a drumurilor, unele decorate cu grădini, altele cu pomi, altele cu flori, milioane și milioane.

De unde pula mea atâția milionari pe lume și unde mă poziționează asta pe mine. Râd cu gura până la urechi când mă uit că sunt demult miliardar, în lei vechi, desigur, și că câștig pe zi cat un salariu lunar in România, dar realitatea mă duce undeva la limita dintre sărăcie și decență din locurile în care aș vrea sa locuiesc.

Nu știu cine mi-a servit mie ideea evident falsă că un milion de dolari e de ajuns. Să fie de vină filmele cu jafuri unde toată lumea fura bani de ordinul ăsta, al milioanelor de dolari?

Ce ștachetă joasă băi. Păi dacă nici hoții nu visează la sume reale ce pretenții să mai ai de la muritorii de rând ?

Cumva, mă simt ca și cum am fost păcălit , ca și cum cineva, citindu-mi gandurile, mi-a desenat linia de finish acolo unde era de fapt startul, și m-am tras pe cur atâta amar de vreme în sărăcie gândind și batandu-mă fericit pe burtă că e bine, că sunt în plan.

Îmi aduc aminte vremurile de dinainte de 2008 când auzisem pentru prima dată că ar fi ajuns apartamentele din Tokyo la preturi de 1 milion de dolari și chestia asta mi-a atras un pic atenția. De fapt era vorba de cele mai scumpe și oricum mă gândeam că cine pula mea vrea să locuiască în Tokyo anyway, CE, nu Mai sunt alte orașe?

Apoi a venit criza și s-a dat puțin ceasul înapoi, dar apoi am ajuns eu să mă plimb prin Europa și să mă uit la modul, unde as putea locui.

Anterior, vedeam doar articole gen ” în București apartamentele sunt așa de scumpe și uite, în orașele nu știu care și nu știu care din Europa găsești mai ieftine și mai bune”. Și era absolut adevărat. Doar că nu era tot adevărul. Adevărul e că București și orașele alea erau realități comparabile , dar acceptabile dar doar pentru cei obișnuiți deja cu realitatea din București.

Când am pus piciorul in diferite orașe și am putut să mă uit la o poză mai mare a adevărului nu prea mai e așa.

Deloc. O casă nu înseamnă nimic. O stradă nu înseamnă nimic. O viață într-un oraș e un complex de foarte multe lucruri și încercând să duc o viață la țară, departe de jegul asta de București pe cat posibil văd că nu merge. Că ai nevoie de diferite chestii , unele le găsești în alte orașe apropiate, altele doar in București, altele nici acolo și trebuie să iei avionul pentru a ajunge la ele, cum ar fi un concert al unora care cântă pe bune.

Soția spunea că n-o să mai fim săraci atunci când o să putem merge la un concert in Europa just like that, fără să facem economii pentru asta, sau să ne punem problema că e cam scump.

Checked. Și totuși tot săraci suntem.

Că, dacă vrei o viață decentă, într-un oraș decent, unde să nu îți faci griji că nu găsești locuri de muncă, măcar pe termen mediu, că nu știi niciodată cum se schimbă istoriile și geografiile pe termen lung, îți cam trebuie milionul ăla, așa ca să ai cu ce începe.

Ironia situației, dacă vreți, Catch 22, e că nu poți să faci banii ăia din munca ta, fără a-ți amaneta toată viața rămasă, că să nu credeți că în orașele astea sunt așa, salarii de zeci de mii de euro pe lună pe toate drumurile.

Nu. În afară de Londra ( și nici acolo nu e fantastic ) , vorbim de 2-4000 de euro pe lună, hai 5000, dar nu pentru oricine. Nu vorbim nici de consultanți calare pe avioane, vorbim de oameni normali.

Ori accesul la o viață decentă presupune că vii cu bani de acasă să îți iei o casă aici. Dacă ai de unde. Dacă nu te-ai născut în România.

Dacă te-ai născut în România, linia ta de final e unde începe jocul.

Tot ce poți tu să faci maxim până la sfârșitul vieții e să strângi și să speri că poți lăsa copiilor și poate ei să trăiască o viață decentă. Și asta e adevarata barieră a uniunii europene, adevărata cortină de fier.

Da, nu sunt doar eu , românul în situația asta. Nu. E și neamțul care a avut o viață bună fără să dețină ceva și a fost surprins cu pantalonii in vine, sau englezul așijderea. Și acum e parte din același joc in care fie amanetează restul vieții, fie mai lăsa de la el două, trei ore de condus pe zi și nu trăiește neapărat decent, trăiește cu restul de nespălați care locuiau deja, sau s-au mutat acolo unde se mută oamenii cu mai puțini bani.

Prin anii 200x îmi părea totul atât de clar. Am închis un pic ochii și cineva a mai adăugat un zero pe șestache.

Trebuia să fie un articol optimist, pentru că orașul e frumos, unul din cele mai frumoase din Germania, după părerea mea. Mi-a plăcut mai mult decât Munich și Frankfurt, chiar și decât Hamburg, cred. Poate că e și un pic mai mișto decât Dusseldorf.

Depinde cum te uiți la lucruri . Noi ne-am simțit bine, iar în ceea ce mă privește, cred că am putea locui o vreme acolo.

Dar realitatea e că cu banii pe care îi avem in buzunar, dac-ar fi să cumpărăm ceva cu banii jos, ne uitam probabil la o căsuță modestă bine, dacă am vinde și apartamentul din București. Eh, bună și asta. Așa urci pe scara proprietăților. Până mor fac milionul și copiii poate au șansa unui start dintr-o poziție din care se vede mai clar traseul.

Heidelberg in episodul viitor.