Labirintul de fum

Acum vreo 13 ani, parcă ar fi ieri, mă lăsam de țigări. De rău. Nu eram bolnav, dar aveam nevoie să bag una și nu intra. De când am scos-o din pachet mi s-a zburlit părul pe interiorul burții și simțeam cum mi se îngreunează mâncarea lipsă din stomac.

Când polizorul brichetei s-a frecat de piatră și scânteile mijeau să aprindă gazul, deja simțeam că mi-au rămas mici sfincterele .

Pusă în buze mi-a creat senzația aia de stomac întors pe dos și în timp ce mă chinuiam s-o aprind mi-era c-am s-o umplu de fiere, c-altceva nu cred că aveam în mațe la ora aia.

Am mai incercat de vreo două ori, cu aceeași repulsie, după care i-am spus domnișoarei, care-mi suporta noxele euro 0, că nu mai fumez.

Mă gândeam de mai mult timp să iau o pauză că mi se părea că-i cam jegos din partea mea să o forțez să bage tutun fără să fumeze și oricum nu prea mai fumam de drag, ci de nevoie.

Nu m-a crezut. Ehm, mie nu prea îmi pasă ce cred alții.

Nu prea m-a crezut ea nici când i-am spus că o iubesc la mai puțin de o lună de când o ardeam împreună. Alții ar fi luat act de răspuns și și-ar fi văzut de viața lor de ignoranți, atâta că creierul meu mă ascultă doar pe mine și planurile mele.

Pachetul început încă îl am. E un marker, pentru că mi-am spus că iau o pauză și pauza înseamnă că o iei de unde ai rămas atunci când te reapuci, nu ?

Nu, nu mă apuc de țigări din nou. Nu cât timp o iubesc mai mult decât pe țigări. Un deal pe care l-am făcut fără să-mi fie cerut și mi l-am impus singur.

Mă uitam doar că în 2005 pachetele arătau mișto.

Am inceput să fumez la vârsta de 6 ani pentru a-mi da importanță. Dacă priviți poza cu ce fumam și știți ce a reprezentat brandul Kent în cultura românească ar trebui să înțelegeți perfect. Obișnuiam să fumez lungi, că alea erau Kent adevărate, dar cu timpul au devenit prea puternice (fumam prea mult ) și se îndoia pachetul in buzunar, așa că am coborât o treaptă.Da, sunt un precoc.

Apoi pentru a căpăta rezistență. Nu la țigări, ci la tortură, ca măsură punitivă și de coerciție. Și pentru a-mi demonstra că sunt liber, că penitența și coerciția nu mi se pot aplica cu succes, că sunt un incorigibil. Am fost genul ăla care am luptat cu autoritatea familială pentru dreptul meu de a mă otrăvi cu mult mai mult decât au avut fumătorii coaie să lupte cu autoritățile statelor ce le-au impus restricții. Iar eu făceam asta înainte de a avea buletin și ambalam fumatul în hârtia dreptului la emancipare; inutil, însă, de construit un caz în fața unui părinte care se lăsase de fumat după ce se îmbolnăvise de TBC.

Abia apoi, când am fost liber, am tras pentru că îmi plăcea fumul de țigară. Apoi pentru că era o chestie bună de făcut cănd nu aveam altceva.

Apoi pentru ca să îi țin departe pe nefumători. Sau să stau eu departe de ei. Când mă deranja un lache nefumător aprindeam o țigară și unul din noi trebuia să plece. Nu mă deranja să fiu eu ăla, era o scuză bună.

Apoi pentru a-mi ascunde intențiile sub un nor de fum, în timpul unui joc de poker trucat. Sau pentru a disimula un upercut bine croit cu sticla de bere sub același nor suflat prin buza spartă, în timpul unui scandal ce amenința să se termine rău. Sau, mai târziu, pentru a-mi masca privirea nesigură în timp ce mă uitam în țeava încărcată a unui pistol. Fumatul îți aduce numai ponoase, spunea tata.

Apoi pentru că, deși îmi făcea rău , îmi făcea rău și să nu fumez și, mai ales, orice motiv de a renunța era ilogic după ce beam.

Fumul suflat e magic și te apără pe tine de cele necuvenite să ți se întâmple, dar aura e negativă pentru toți cei din jurul tău, prieteni sau nu. Lor le faci doar rău. Și cu cât aveam mai mult din mine de ascuns sub el, cu atât viața în care mă afundam era una mai cețoasă și mai mohorâtă. Ok, pentru asta nu aș putea învinui țigările nicicum.

Nu mi-a fost deloc greu să renunț, a durat doar mult să găsesc un motiv să o fac. Un motiv care să țină.

Lipsa și dorința n-am putut niciodată să mi le ascund, oricât mi-aș fi umflat plămânii. O răsuflare mai târziu și goliciunea lor uscată e tot ce rămâne. Mi-a spus că pleacă și aș fi înlocuit-o cu un Zeppelin întreg plin de nicotină. Dar nu ar fi fost destul și aș fi murit înecat într-o comă tabagică.

Și să găsesc un alt mod în care îmi ascund slăbiciunile și îmi augumentez realitatea. Perdeaua de fum pe care o trag peste tot ce vreau să-i alterez percepția nu-i musai să vină dintr-o țigară.

Tutunul înseamnă istorie pentru mine, iar mirosul de tutun aprins sunt propriile amintiri și am un cult și o a afinitate pentru el chiar dacă nu-l mai fumez.

Nu urăsc fumul, ci îl respect; pentru mine el este labirintul lui Dedalus. Insist doar să rămân afară. Nici fumătorii, ei sunt subiecții care-și caută drumul prin labirint, fără aripile lui Icarus, hăituiți de proprii minotauri.

Nu există concluzii, nu există încheiere. Doar fum.