Eu și câinii. II

Gefri.

…urmare de aici.

Pe ăsta l-am crescut eu și l-am educat cam ca pe un om. Ca pe unul dintr-o bucată, ca mine copil, și căpiat defel, dar așa cum mi-a plăcut.

L-am învățat să muște, să meargă pe gard, să n-aibă mamă și tată. Dar am uitat un lucru util.

Câinele ăla era un demon. Mă înțelegeam cu el doar eu și bunicul.

Nu știu exact ce fel de corcitură era, că avea statură medie, parul scurt și alură de doberman, botul și urechile ca de ciobănesc german și era tot negru și lucios ca un lup alsacian. Și vedeai in ochii lui că e rău.

Dacă scăpa și scăpa, că rupea curelele câte una pe lună și din când în când și lanțul, nu numai că nu putea tata să îl lege, sau mama, sau altcineva în afară de mine sau ăl bătrân, dar dacă nu erai de-al casei beleai pula dacă te întâlneai cu el, fie că era în curte sau pe stradă.

Că nu era genul de javretă să se sperie că ridici un bolovan de jos, sau că îl ameninți cu bâta. Te mânca cu tot cu bâtă, câinele ăla a avut nevoie de două cotețe, pe primul l-a ros, bucată cu bucată, până nu se mai putea adăposti nici de ploaie.

În perioada aia eu mă mai certam cu diverși golani din sat ( mai mari ca mine ) și unii din ei au avut proasta idee să intre peste mine în curte, că nu era nimeni acasă și s-au gândit ei că mă învață o lecție. Lecția pe care se chinuiau să îl învețe turcii pe Stefan cel Mare: cum iei bătaie de la un cioban din toate pozițiile, la el acasă.

Nu e ca și când oricum erau mâncați, că eu aveam de la 5 ani acces la cuțitele casei, inclusiv alea de înjunghiat porcul, și nu aveam vreo jenă in a le folosi.

Dar voiam să merg să dau drumul la câine, că o fiară era sigur mai eficace decât un copil, doar că nu am ajuns. A rupt cureaua și m-am uitat satisfăcut cum i-a betegit. Nu i-a omorât, deși era posibil și i-aș fi dat o friptură și dacă o făcea, doar a mușcat din ei până au căzut pe jos și i-a lătrat până au ieșit din curte târâș, că dacă se ridicau mai lua ceva bucăți din ei să înțeleagă cine e șeful.

M-a mușcat și pe mine, când am fost muist. Nu suporta apa. Dacă aruncai cu o cană de apă pe el probabil că voiai să te omoare.

Și mă lătra din lanț și pe mine, când făceam asta să îl întărât. Nu voia să mă muște. Dacă mă duceam înspre el, lătra convingător, dar făcea pași în spate. Iar eu copil, eram curajos ca Mircea Badea, habar nu aveți cu ce fel de oameni și animale mă luam de guler. Am și niște semne, deh.

Voiam să îi arăt că eu sunt stăpânul. M-am dus la el în timp ce lătra cu spume, cu cana cu apă, am apropiat-o de botul lui și i-am întors-o în cap. Și m-a mușcat de mână, nu tare, cât să îi simt dinții nichelați printre tendoanele încheieturii. A mușcat și s-a oprit. Și din lătrat.

Voiam să îl zăpăcesc cu bătaia ( animalul tre’ să îți știe de frică, în ochii lui, ochii tăi trebuie să se reflecte siguri și reci) .L-am apucat de gât cu mâna care mă durea și mă privea în ochi, fără să schițeze vreun gest. L-am înjurat și continua să se uite în ochii mei și n-am înțeles niciodată dacă mă studia să vadă dacă și când e cazul să mă atace, sau dacă încerca să înțeleagă ce căcat e în capul meu și ce vreau de la el.

Când am luat cana de jos a început din nou să latre, dar incerca să păstreze distanța.

Am acceptat că e un câine cu principii, iar el a acceptat că are un stăpân imatur.

Așa, ciuhap cum era, a fost primul animal pe care l-am simțit că mă știe de stăpân, mă respectă și mă iubește.

Era observabilă diferența, sau indiferența cu care se purta cu restul din toată familia și cum se purta cu mine. Și cel puțin amuzant că tata, om trecut de 30 de ani se apropia de el cu îndoială, în timp ce eu, copil, îl țineam de lanț și îi spuneam din ochi ce vreau să facă.

N-am apucat să îl învăț să treacă strada și cum e cu mașinile și l-a călcat un prieten cu basculanta.

L-am privit zburând din curte și eram după el încercând să-l aduc înapoi, dar a văzut mașina. Am cam presimțit ce urmează să se întâmple și-am tot zbierat la el să nu moară ca un prost, dar l-am văzut lătrând in fața camionului, apoi alergând printre roți, apoi rostogolindu-se și murind lovit scurt în cap de axa din spate.

La 13 ani ești matur, nu mai plângi după un câine. Urli și te îneci cu lacrimile și cu mucii juma’ de zi, până îți crapă capul.

E doar un animal la fel ca alte animale, specie inferioară omului, dar nu te oprește nimeni din a lega o prietenie la fel de bolnăvicioasă și de nesigură ca cele pe care le legi cu oamenii.