Pastel: Ninge Naiv

Am recitit mai aseară cartea mea preferată din copilărie – da, plm, până și inculții ca mine au citit câte ceva in copilărie – “În casa bunicilor” de Ionel Teodoreanu.

Așa începe. Și mă uitam contemplativ cum ninge cu covid peste planurile mele.

La fel ca in carte, ne uităm naivi pe fereastră la gerul de afară ( ăla care ne ține in casă , nu vorbesc de vreme ) și desenăm cu degetul pe fereastra aburită o proiecție superficială asupra viitorului, ne trasăm pe noi optimist printre fulgii de incertitudine care acoperă încet încet împrejurimile minții noastre și se întind cu timpul până îndepărtare.

Ninge cu șomaj peste ratele noastre, prin tavanele șubrede picură griji pentru zile ce bat la ușă, iar umbre ale paielor scurte încă netrase se ridică și ne asupresc cumpătul.

În singuratate trageți în piept pe ascuns fumul înecăcios al grijilor și năpastelor altora, vă mințiți că suntem toți unul, până ajungeți s-o credeți, dar întorcandu-vă fața către ai voștri, îi feriți de amețeala colectivă, afumați cu rășină de brad și vă prefaceți că plouă cu speranță și gânduri bune.

Avem toți cacialmale în buzunar pe care le jucăm de toți banii rămași. Afaceriștii capitaliști, călare pe speculă, îți flutură arogant “cererea și oferta” și “ăsta e prețul”, nu lasă nimic, n-o să fie ei Popa Prostu’ la meciul ăsta.

Nu există corect , există piață și suntem toți all in în minciună și în pieire. Ne uităm la ăia care trebuie să ne salveze echipați în pula goală și concluzionăm că nu contează, una e una , alta e alta. Alții sunt de vină, alții să rezolve.

Ei se uită la tine , dezbrăcați de soluții și de caracter și îți mai arată și curul prin combinezonul lipsă, că au și ei aceeași pereche de ași în buzunar, toți o avem , sunt în căciula pe care ne-o furăm și o dăm de la unul la altul .

E amuzant că în timp ce noi tușim sec și ne sufocăm intubați , Pământul pe care ne tărâm de-abia apucă o gură de aer, care în ciuda faptului că ne scutură și ne subțiază vag, tot în folosul nostru.

Farisei , ne curge scuipat mincinos printre dinți și ne urâm unii pe alții pentru ce nu putem să fim și pentru ce nu ne lăsăm să fim. Bogații îi urăsc pe săraci că nu-s ca ei și că trebuie să fie ajutați , în timp ce îi trimit in șomaj și îi plătesc cu mărunțiș. Saracii îi urăsc pe bogați și simt că e vremea lor să le tragă clapa. Alții prinși la mijloc ne plângem că-i ținem în cârcă pe toți, numai Pământul, dracu’ știe cum nu se mai satură să ne țină în cârcă.

Statele ne mint că ne ajută în timp ce vedem cum ne încurcă și strategia lor mustește de tupeul de a ne aține să nu murim prea mulți o dată, să nu se vadă jegul care s-a adunat sub toate preșurile. Să nu se vadă banii lipsă, și promisiunile putrede ale celor pe care îi mandatăm să ne reprezinte și o fac, dar după chipul nostru strâmb, preocupați să nu-i vedem acum defecți și impotenți cum se afundă în mlaștina amăgirilor și a neputinței tot mai adânc.

Cu febră mare transpirăm tot ce-i mai rău și mai urât în noi . Avem noroc că nu există niciun Dumnezeu pe lumea asta și că ne putem scălda in autoironia sorții noastre, că dacă ar fi fost i s-ar fi luat demult de noi și ne-ar fi făcut pe toți țărână să ne scutească de la a ne face de râs rozându-ne unii altora ciolanele, în timp ce pozăm în creștini.

Un fulg de nea în aprilie îmi răcorește mintea și îmi pune ordine în gânduri. Pare că suntem toți mai atenți, dar și asta e o amăgire.

Nu-i bai, iarna asta târzie va trece și oile noastre se vor întoarce la păscut aceași iarbă otrăvită din care ne înfruptăm toți.