Dincolo de cerul pustiu

Nu am mai văzut un cer atât de pustiu de când eram copil și aplaudam ca un cretin, de la sol, orice avion .

– Uite, un avion cu reacție !

De parcă văzusem eu alte feluri. Serios, aveam impresia că vedeam mai multe elicoptere ( zburau mai jos și parcă mai des atunci ) decât avioane.

Bă, le făceam cu mâna ( și le arătam și muie , normal ) ; atât de idiot eram, mă gândeam că poate mă vede pe mine Pulea din avion. Că pe aia îi durea în pulă de toți tărăneții proști din cele mai obscure și sărace sate din Europa, dacă ar fi putut măcar să mă vadă de acolo de sus.

Urmele de condens mă fascinau, că marcau direcția , altfel nu așa de ușor de desenat mental, dar se ștergeau când avionul dispărea la limita orizontului , rămâneau pe cer fix cât timp era o nevoie și îmi arătau o meta-direcție pe care nu am intuit-o atunci.

Stăteam doar  pe spate și marcam traseele în mintea mea odihnită, aveam timp de pierdut și îmi acordam ceasul propriu după avioane.

Știam că trece unul către București pe la 22:45 prin dreptul meu. Știam că trece altul mare cu 4 motoare pe la 15:30 către vest, de dracu știe unde.

Aveam timp de prostiile astea, nicio perspectivă pentru viitor, că nu aveam ce viitor să văd într-un cer pustiu.  Le spuneam gagicilor de prin sat ora fără să am ceas și genul de logici simple derivate din observațiile mele naive, dar nu eram prea popular cu dumele astea.

Mă plimbam noaptea, lipsit de busolă și de destinație, uitandu-mă în sus, dincolo de întunericul nopții, pe care o vedeam plăpândă și subțire, luminată de stele ( probabil și de aia dădeam in gropi atât de des, sau mă împiedicam de propria umbră pe drum drept ) și cuprinsă de gândurile mele și totuși nu am văzut nicio cale de ajuns acolo unde priveam și nici un plan fezabil și în cele din urmă am realizat că oamenii au nevoi și probleme concrete pe pământ și nu-și ridică capul de la ele să le ignore și să îmi asculte mie inepțiile. Cică anturajul te schimbă. Și foamea.

Aveam așa o perspectivă utopică despre cum îi pot ignora pe toți și îmi pot construi propria lume cu propriile reguli, în lumea lor. Dar nu a mers. Am descoperit că nimănui nu-i pasă de universul tău cât timp nu cobori în universul lui să îl scoți din propria foame, să pui piese în puzzle-ul lui. Cum ar fi – noi ce bem , sau ce futem in seara asta, dacă e vorba de prietenii mei. Pe mine cine mă duce și mă aduce la discotecă, preferabil cu mașina, desigur, dacă e vorba de gagicile din universul meu. Cui ii pasă coaie, că faci tu corelații între avioane și stele și distanțe și lumină, copiii noștri or să trăiască pe dare de condens care curg din pizdă, sau cum? Dacă nu îți coborî privirea, ești doar o dungă pe cerul cuiva care se șterge când dispari din orizont.

Așa am început să mă întreb cam cât de bogat ar trebui să fii să zbori cu avionul și cum s-o vedea totul de sus, de la ăia care au ajuns acolo? Dar să faci naveta in zbor, cam cum mergeam eu atunci la liceu cu autobuzul și mă întorceam cu trenul fără bilet, până peste Olt și după aia luam o ocazie, ca să economisesc bani de două beri? O fi mișto? Este.

Pe urmă s-a dus dracului timpul meu, m-am trezit dintr-o dată cu cerul brăzdat de avioane și de planuri ale mele și ale tuturor, cu mine sărind dintr-unul in altul, avioane și planuri.

M-am găsit căutând să identific Oltul , uitandu-mă in jos deasupra satului de la înălțimea, care nici nu mai pare cine-știe-ce, să văd dacă e vreun nesimțit care îmi arată muie de jos, să-i trag o flegmă pe geam.

-Ia coaie, că am ajuns, nu chiar unde voiam, dar pe acolo, dar nu-i nimeni să îi pese. Habar nu am dacă se mai uită cineva înspre stele zilele astea, că eu nici atunci nu-i vedeam.

M-am preocupat apoi mai puțin de dârele de condens care se încâlceau pe cer de nu se mai înțelegea nimic, de stelele care se ascundeau după grijile mele și mai mult de cum îi bat pe ăștia la jocul lor.

Și nu-i bați, nu îi bați niciodată. Nu pe ăia cu jocul, îi bați doar pe alții ca tine , care vor tot același lucru. Sau nu vor nimic, s-au trezit doar în jocul altora.

Poți doar să îți faci jocul tău, chit că riști să fii singur în el. Ideea originală era bună, dar mă gândesc că la un moment dat, majoritatea, ca mine, se plictisesc de foame și labă și singurătate și țintesc un pic mai jos, că n-o fi foc. Că fericirea e un sentiment mișto și poți să îl încerci doar dacă îți impui să privești lumea cu niște ochelari mai simpli. Unii mai de cal așa.

Ei bine, pe cerul ăsta pustiu, când planurile se șterg și se împuținează mai ceva ca liniile de condens, am totuși sentimentul că pot vedea mai clar. Am timp să mă uit din nou după avioane, acum știu și cum se vede de sus, am timp să mă uit la stele și dincolo de ele și nu mă mai îngrijorează faptul că am să mor nefutut, sau nemâncat, sau că am să mor și atât.

Pentru unii lipsa unui plan și a complexității cotidiene e frustrantă, înspăimântătoare. Pentru mine e doar o întoarcere în trecut , e ca o nouă șansă să regândesc niște aspecte.

Pământul s-a oprit în loc și în ciuda faptului că mă enervează vâscozitatea lumii și timpul irosit, au trecut ani de când nu m-am mai simțit atât de liber ( amuzant, că sunt pe arest la domiciliu ) , atât de liniștit, de împăcat cu mine și cu ceea ce fac, adică mai nimic. Iar de data asta nu-i numai faptul că sunt acasă, că am mai fost aici și tot pe fugă, tot cu ochii după avioane, tot cu planuri.

Acum cerul e atât de gol încât am timp să mă întreb din nou ce-o fi în spatele lui.

Prima reacție după ce a anunțat mutu că prelungește liniștea încă c-o lună a fost s-o aduc pe mă-sa în discuție, după care m-a trăznit. De ce, unde pula mea mă grăbesc și cui vreau să i-o iau eu înainte ?