Un ochi pentru educație

Că de ce mă chinui io să stau acilișea pă Reading, unde sunt casele scumpe (suprapreț, nu așa) și nu neaparat cele mai mișto. Sunt zone în UK unde poți avea o viață mai ieftină, un cost de acces ( chirie sau prețul casei SENSIBIL mai mic decât aici).

Pe scurt, cu banii pe care îi deținem am putea să ne cumpărăm case cash prin alte zone și nu vorbesc neapărat de vreun sat uitat de lume, sau vreun oraș postindustrial, că trebuie că au și ăștia Caracalele lor, dar la alt nivel.

Exemple absolut la întâmplare (nu caut sa merg niciunde): Birmingham, Manchester, Cardiff, Glasgow, Edinburgh, Bristol, MK, Southampton.

Singurele locuri notabile ( exista o gramada de exceptii minore, dar lipsite de importanță ( pentru mine) unde nu îmi permit cumpăra ( cu banii jos) sunt Oxford, Cambridge și Londra. Oxford nu prea e de nasul meu, nici Cambridge, dar nici nu-i preferabil logistic, iar Londra nu mă interesează să locuiesc acolo nicicum.

Dar e o mica problemică, aia cu scopul, adică ce caut io printre străinii ăștia răi.

Mai primesc mesaje din astea pe mail.

Toată lumea cu care vorbesc îmi spune superior: bă, da’ tu crezi că nu mai sunt alte școli bune în toată Anglia ( + Scoția și Țara Galilor) ? În alte orașe nu mai găsești.

-Ba, sunt unele ȘI MAI BUNE. Nu fantastic de multe, dar sunt, general vorbind, oarecum destule mai bune sau la fel de bune. Dar după cum știm de la Voltaire ” le mieux est l’ennemi du bien” , în sensul că sunt niște eforturi necesare la fiecare tranziție dintr-un loc în altul, iar cât timp ele nu-s necesare logistic, sau din punct de vedere material ( adică nu mai am job, mor de foame, astea) nu prea are sens pentru mine să suportăm costul ăsta.

Are mai mult sens în momentul de față ca dacă trebuie s-o roim d-aici, să facem transferul într-o altă țară direct, dar cum se vede din poza de mai sus, momentan nu e cazul, aia e suport alte costuri și lucrez cu posibilitățile materiale curente.

Interesant totuși ( iar aici mă bat singur pe burtă și fac o labă în public) că am nimerit OK din prima aruncare de băț, că altfel eu eram pregătit să nu iasă chiar bine și să mai fac o încercare, două, până decideam că nu e bună țara și trebuie s-o schimb.

Am un ochi și simțul mirosului pentru chestiile astea, dar și oarece bulan nativ. Și văd că cel puțin nasul s-a transmis mai departe la copil. În general, părinții au ei păreri cu privire la școala la care ar trebui să meargă copilul lor. Și eu am, că n-am ajuns în țara asta cu copilul trăgându-mă de șireturi, dacă era după copii, spațiul posibilităților se întindea acolo, în jurul casei.

Și asta cred că și trebuie să fie chintesența părintelui. Când copilul ( orice om face asta) dă cu nasul în cutia lui de confort, căutând opțiuni, e util să-i lărgești un pic viziunea, dacă poți, mai de bună voie, mai de nevoie.

Însă ajuns în noul spațiu, după ce n-am așezat în funcție de posibilități, copilul de unul singur a fost pe la diferite școli și după ce a dat examene pe unde aveam eu în cap ( deja avea formată ideea personală), a zis clar – eu vreau AICI. Pe criterii, trebuie să recunosc, mai obiective și mai responsabile decât cele pe care mi-am ales eu școlile – da, și tata mi-a permis și m-a susținut să fac asta pe măsura posibilităților lui, normal; treaba asta rulează în familie de vreo 2 generații .

Prin urmare, câtă vreme cifrele vorbește și părerea nu se schimbă, nu-mi rămâne decât să fac tot posibilul să mă aliniez, pentru că două chestii:

1. Copiii ( știu nu ne vine să le acordăm credit, că destul de des sunt idioți, cam ca noi) percep mai bine unele chestii cu privire la necesitățile lor de educație și unde vor să fie. UNELE. Dacă li se permite libertatea de decizie și de a-și proiecta viitorul.
2. Nu înseamnă că n-or să greșească, că n-or s-o dea în bară, dar acționează cu mai multă responsabilitate când e decizia lor. Io n-am putut niciodată să-i zic lu’ tata, când mi-a fost greu: Bă, m-ai trimis aici împotriva voinței mele, iar acum sunt un lache flaușat și nu mă descurc. Nu. Am fostîntrebat unde vreau să merg, după care, când nu m-am descurcat , ai mei mi-au sugerat să fac niște eforturi să mă ridic la nivelul așteptărilor, sau măcar să termin ceea ce m-am angajat, deși am avut tentativa de a renunța, de mai multe ori. Nu zic că a fost bine sau rău, ca decizie de viață, dar în privința perseverenței în urmărirea unui scop ( chiar dacă prost) tot a ajutat
3. Așa văd pe pielea lor când deciziile lor sunt bune sau nu. Unele le pot schimba altele nu, dar e bine să vezi destul de tânăr că există consecințe ale deciziilor pe care le iei cu privire la viața ta și ai o mai bună înțelegere, copil fiind, pentru cazul când adulții îți iau volanul din mână și iau ei decizii.