Intervenția “brutală” a statului…care este necesară

Dom’ profesor de economie – altul care are vise umede cu un rai ( a se citi iad ) nereglementat, spune că :

– în principiu statul încurcă mediul de afaceri cu pretențiile lui absurde de a-și plăti forța de muncă angajată la un oarecare nivel. Uitând , că în principiu salariul se referă la angajați, dacă vrei aranjamente libere faci contracte punctuale cu entități care sunt măcar principial pe picior de economie, la modul am taskul ăsta , cât vrei să-l faci : gig economy ftw , modul în care suntem toți mai săraci.

Muie ăsta al paltalk-ului ( TM Rudărel, sunt un om de cultură ) de pe Republica își începe aberația cu două căcaturi.

Unul e că un “om de afaceri” nu poate să își plătească un angajat cu mai mult decât “suma” adăugată de acesta la valoarea produsului.

Un angajat nu adaugă sume la valoarea produselor decât dacă le calculezi prețul invers: preț = alte costuri + muncă + profit. Dar privind așa prețul este valoarea dependentă iar munca e doar un parametru de imput.

Un angajat adaugă valoare unui produs , sau unei activități, sau unui serviciu cu munca prestată. Nu există sumă adăugată la valoarea produsului, există sumă adăugată la costul și respectiv la prețul produsului.

Prețul produsului nu e stabilit de angajat decât dacă angajatul are ceva rol de pricing manager / pricing analist. Dacă nu, el doar își face munca și e de datoria omului de afaceri să stabilească un preț care să includă și munca aia.

Dar stai, că vine a doua bombă. Spune că antreprenorul nu poate plăti mai mult decât sunt consumatorii dispuși să plătească pentru munca adăugată individual de acest muncitor.

I-auzi, pula mea. Și cine sunt, mă rog, acești consumatori care nu pot plăti mai mult ? Sunt alti pulifrici care muncesc pe bani de semințe, cauză din care nu își permit mai nimic. Când pula mea decide consumatorul cât e dispus să plătească pe un serviciu,sau munca altcuiva, băi nene, in alt regim decât unul direct antreprenorial?

Adică poate decizi că ești dispus să plătești 5 lei pentru ăla care îți repara baia, și stai cu bancnota aia întinsă până vine unul, ți-o ia, face “munca”, pleacă și te lasă tot cu baia curgând. Dar cu privire la produse finite și servicii deja definite , prețurile sunt acolo. Nu face clientul prețul . Decide dacă își permite produsul, în cel mai bun caz, în cel mai prost, face rate la el, că el muncește pe cat consideră antreprenorul că e valoarea adăugată de munca lui ( minus ceva exploatare și profit, normal ) .

Când e ultima oară când a stabilit consumatorul prețul la iPhone – spune-ți-mi și mie să nu mor prost.

In teorie , consumatorul a stabilit că munca pentru asamblarea unui iPhone nu trebuie sa depășească 5 dolari pe zi, sau ceva de genul, drept care nu se poate face în spațiul american , că și acolo au salarii minime și norme, ci trebuie dus pe un tărâm unde drepturile omului sunt la mișto.

Dar nici decizia asta, ce să vezi, nu a stabilit / controlat prețul final al produsului. Pentru că economia nu e away simplă ca în capul lu’ dom’ profesor.

El vorbește despre agresiunea statului în domeniul economic, dar nu vorbește despre faptul că un angajat este impozitat ( cotă unică – mai puțin la handicapați, programatori și programatori ) și că impozitele alea aflate în sarcina angajatului ( taxa pe muncă ) sunt printre cele mai mari din Europa într-o țară unde salariile sunt printre cele mai mici din Europa , iar taxele pe profit corporatist și impozitele aplicate companiilor sunt printre cele mai mici din Europa.

In condițiile astea , pe de o parte, astea angajații sunt tentați să fenteze ( pe bună dreptate ) salariul care își împovărează de sarcini , dar statul vrea să își securizeze o bază impozabilă.

Pe de alta, trăim într-un stat european care are norme sociale minime, limite de sărăcie și standarde. Are și ținte de a ajunge cu veniturile populației la niveluri acceptabile, ca să nu mai plece toți în Europa că o să se golească dracului pe aici.

Prin urmare ideea e de oprire a spiralei sărăciei și una din metode este reglementarea unui salariu minim care să poată asigura un trai minim. Și care nu prea îl asigură, în afara unor condiții speciale. Fie la țară, fie într-un regim de cuplu, fie semiintreținut.

Iar antreprenorul dacă nu își permite, să mai des în morții lui și faliment.

Salariul minim din Romania este o glumă și a fost mărit cu 50 de lei. Știu , că plătesc salarii minime, lol. Sunt patronul abuzator ,ăla care evaluează in jos salariile angajaților etc. Și nu e nicio problemă faptul că salariul minim se mărește un pic. Sau mai mult.

Singura problemă e când îl mărești nejustificat. Nejustificat ar fi când stau șomerii cu mâna întinsă , nu există oportunități de afaceri, iar statul decide că trebuie mărit salariul minim.

Însă când companiile nu se pot extinde din lipsă de forță de muncă dar nu ar plăti mai mult și,pe de altă parte ai oameni care fie refuză munca, fie sunt disponibili in Romania între două contracte din afară, atunci poate statul trebuie să vină să îți fută o bastârcă peste ceafă să îți plătești forța de muncă mai mult, că la taxe pe afaceri așa mici fără îndoială nu businessul suportă costurile migrației și cele ale problemelor sociale și să facă bine să își bage ifosele privind “logica economică de bun simț in cur”. Logica economică de bun simț ne-a făcut pe toți consumatori de produse din China. Că, vezi doamne, piața decide. Acuma cam vin tarifele peste tot pe produsele din China, hohoho, și “noi, săracii antreprenori, ce o sa facem “.

Suptul pulii, pentru inceput, e o idee foarte bună.

Send to Kindle

One Reply to “Intervenția “brutală” a statului…care este necesară”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.