Mi-au fost frânte aripile nedrept

Acum vreo 25 de ani eu studiam ( e mult spus ) desen cu domu’ director al școlii, care era de fapt profesor de matematică.

Și făcea și dumnealui ce putea, na, de unde să inventezi profesori de desen pentru o școală la țară. Ne învața mai mult din astea tehnice , că aveau legătură cu geometria cât de cât. Omul își dădea silința, încerca să ne explice ce e aia perspectivă, cum proiectezi un obiect tridimensional în plan, astea.

Într-o zi ne-a pus să desenăm o biserică. Omul era ateu, dar avea o afinitate. Socrul lui, în casa căruia locuia, fusese preot în sat, destul de respectat. Și în ciuda lipsei de credință în biserică și în Dumnezeu îi plăceau bisericile, ba mai și trecea în apropierea Paștelui pe acolo la slujba prohodului. Nu se închina, nu îngenunchea cuviincios, nu spunea rugaciuni, nici nu cânta; nu cred că venea pentru asta, venea să ia contact cu lumea și să îl vadă lumea că e de-al lor și împart aceeași viață, chit că nu se închină acelorași sfinți. Ca toata lumea. Eu mergeam la agățat, ăle mai ca lumea fete acolo le găseai, cu mă-sa mare de mână la biserică, doar păcătoasele umblau brambura pe străzi. În fine…

Aproape toți colegii mei cred că desenau mai bine ca mine. Nu fantastic, dar mai bine. Am simțit tot timpul că media 9 la desen nu a fost una meritată. Primeam notele alea ca să nu îmi strice restul mediilor, că nu li se părea că desenul e o materie importantă. Drept care la fel de prost desenez și acum. A fost greșit, nu cred că meritam mai mult de 7-8 în contextul nivelului clasei, zic.

Erau niște fete care desenau mai frumos.

Dar în ziua aia m-am depășit pe mine. Am desenat o biserică după pofta inimii mele, pe cât de urâtă, pe atât de simetrică și futuristă. Eu le am pe asta cu simetriile.

Băi, eu am fost mândru de biserica mea. Doar eu.

Se uita lung la foaia mea și nu știa cum să înceapă o discuție fără să mă jignească, mă respecta omul, chit că eu aveam 11-12 ani. Mă mai trăgea de vreo ureche, poate vreo bâtă la cur când săream calul, eu îl mai înjuram, dar nu ne jigneam. Știți voi cum mergea.

M-a întrebat ce înseamnă aia și i-am spus că așa văd eu bisericile in viitor. Așa ar arata ele in mintea mea peste vreo 50 de ani.

-Cu liniile astea drepte și reci? Zici că e decupată cu bisturiul. Biserica este despre suflet, despre apropierea față de Dumnezeu, nu poți să ai o asemenea clădire rece.

Colegii mei desenaseră forme rotunjite, cu bucle cu stilul românesc, unii cu arce gotice.

Mie mi s-a părut tot timpul că dacă vrei să te apropii sincer de cineva ar trebui să încerci s-o faci simplu, în linie dreaptă. Nu ai nevoie de ocolitoare în mărturisirea păcatelor, dacă religia ar fi o chestie. Iar simetriile sunt cele care dau consistență ideii de legătură cu divinitatea. Dacă toate planurile au o anumita convergență , prin simetrie sugerezi integrarea.

Nu există. Biserici ca a mea nu vor exista niciodată. Pentru că am insistat în ideea mea eretică am primit un 7 sau un 8 atunci.

Am zis, nu desenasem mai frumos de atâta, nu asta e problema, nici nota, dar era vorba de principiu și că oricum nu eram niciodată notat pentru ce desenam, ci pentru cât de inteligent eram.

Totul are limite. Au văzut și ai mei desenul, nu mai știu dacă le-am spus și nota, dar țin minte că s-au uitat resemnați că nu o să fiu eu mare pictor sau arhitect.

Acum vreo câteva săptămâni am trecut într-o seară pe lângă o biserică aici în Reading . M-am oprit de i-am spus soției povestea, am făcut o poză, dar nu prea a ieșit. Nicio problemă, am făcut altele ziua.

Asta e biserica din capul meu. Nu exact, dar stilul ăsta, aia care au construit-o au găsit foaia mea și s-au inspirat de acolo. Nu le-a ieșit chiar ce trebuie, dar pe aproape.

M-am gândit amuzat la cât de mult poate cuprinde un copil cu mintea lui și la faptul că nenea ăla habar nu avea ce e în mintea mea, iar dacă cu alte ocazii și subiecte era interesat să afle, acolo avea el un tabu și știa mai bine. Dacă mai găsesc blocul de desen din clasa a V-a sau a VI-a când ajung acasă o să fac o poză negreșit.

Mă gândesc amuzat că nici eu nu mai știu exact ce era în mintea mea când vedeam bisericile așa, dar în mare poza asta a rămas în capul meu.

…

Copilul cel mic pictează. Nu știu ce înseamnă toate astea, dar știu că face niste forme abstracte de pe la 3 ani și am zis că am văzut unele mai urâte și mai naive expuse la Vatican . Îmi place și nu știu de ce. Bănuiesc că asta e artă. Eu chit că aș desena corect, că desen tehnic am mai învățat să fac, nu-mi place și nu știu de ce. Adică poate merge alb-negru. Dacă am ajuns la culori, ne-am dat dracului.

Nu știu ce e are in cap dar știu că vreau să pună pe hârtie. Copilul cel mare e mai ca mine. Poate desena dar doar digital, cu multă gumă.