Poluarea care era

Știu că, în general, trăim într-o lume din ce în ce mai poluată, dar la mine la țară e un pic de bula care face observația local invalidă.

Eu m-am născut în perioada cea mai crâncenă a comunismului, când industria duduia și agricultura în egală măsură, totul pentru a plăti datoriile, nu pentru altceva, ce țăran și Ceaușescu ăsta, nu știa el că prosperitatea se face pe datorie.

În fine, locul meu e la vreo 30-40 de km de Oltchim și alte câteva foste intreprinderi chimice, în josul Oltului, iar asta e important că cred că în sus ar fi fost mai curat.

Oltchimul ( se numea altfel atunci) deversa până în anii ’90 sumedenie de deșeuri chimice pe bază de clor ( că ei produceau solvenți clorurați), var … fie direct în Olt, fie prin canalizare în Olt. Chiar și mercur din catozii rezervoarelor care se foloseau la electroliză și de unde mai aveau pierderi.

Era pește pe Olt grămezi, îi vedeai adesea curgând la vale albaștri, cu burțile în sus. De pescuit tot mai pescuia lumea chiar și atunci, habar n-am de ce, că nu era chip să-l mănânci, chiar să fi fost inconștient, mirosea într-un hal de nici porcii nu-l mâncau. Erau oameni care încercau să-l dea la porci, tot așa o idee proastă, că noi mâncăm porc, nu pește contaminat, desigur. Dar nici ăia nu erau atât de proști.

Pește mâncabil mai pescuiam cu tata pe niște tău-ri ale unor canale colectoare de pe lângă râu, dar și ăla avea un ușor miros și gust pe care nu-l înțelegeam atunci. Acum îl ințeleg, că toți oamenii din zona noastră aveau în pod minim două măști de gaze, dă-i în pula noastră pe copii, facem alții. Măști din ăstea, nu măscuță de poartă lumea acum.

Timpul a trecut și-am uitat, lumea s-a văitat că uite, se duce dracului Oltchimul, unde mai muncim, mizerii din ăstea. Nu-mi dau seama de ce nu și-au pus niciodată problema de unde mai trăim, nu unde mai muncim.

Din același motiv pentru care eu conduc mașini diesel. Pentru că suntem proști.

În 2001 am fost la o olimpiadă multidisciplinară, a cărei fază națională s-a ținut pe la Alba și am avut ceva activitate de studiu în Zlatna. Vedeam atunci efectele industriei grele pe care nu le-am putut înțelege de la mine din zonă. Dacă Oltchimul era ce am descris mai sus, Zlatna era un oraș complet eșuat, prin ochii mei, atunci. Oamenii ăia aveau acoperișurile caselor cam pe negru așa, deși aia era țiglă, frunzele copacilor tot pe negru, incidența bolilor pulmonare undeva la 10% din populație iar la copii – 20%. Asta era în 2001 când se pregăteau să închidă Ampelum, combinatul de prelucrare a cuprului. În 2003 l-au închis. Oamenii ăia erau pe stradă vizibil bolnavi, nu exagerez nici măcar cu puțin, imaginile mi-au lăsat urme neșterse din retină de-atunci.

Vorbeam, pe vremea aia, cu profesorii de la institutul unde discutam asta și părea că oamenii erau mai preocupați de locurile lor de muncă, care se duc dracului și vai – economia – decât de faptul că mor. Sună familiar, nu? #covid-19 FTW. În fine, tranziția și capitalismul au rezolvat problema poluării atât pentru ei, cât și pentru Oltchim . Anul ăsta, am trecut din nou, intenționat, prin Zlatna, în drum spre Țara Moților / Valea Arieșului.

Orașul ăla nu a ajuns brusc vreun Heidelberg, sau Grenoble. Dar e mai bine. E oarecum vindecat de poluare. Încă mai poartă cicatricile sărăciei, dar nu arată a oraș eșuat ca, de pildă, Roșiori de Vede, Turnu Măgurele, Caracal. Arată a un oraș modest și atât, iar aerul e respirabil atât pentru ei cât și pentru județele vecine.

Înapoi în Vâlcea, vara asta am prins prima oară în viața mea Lin. Tata n-a mai văzut așa ceva de când era el tânăr, de dinainte să construiască comuniștii lacul de acumulare, în 77. În urma industrializării au dispărut de pe Olt peștele ăsta, cleanul, mreana, șalăul somnul și știuca.

Au rămas carasul și crapul și crescuseră efectivele de soreață ( oblete) și plătică -> acum aproape dispărute, decimate de somn și de setcari.
Știuca și șalăul au fost primele să reapară, la final de ani ’90. Prin anii 2000 am auzit povești de prins somn, în 2010 deja se prindea în mod curent. Și-i somn european, nu-i din cel invaziv african ( e apa relativ rece pe Olt iar cel invaziv nu se adaptează la iarnă – foarte bine) .

Nu am văzut încă clean și mreană până acum. Dracu știe dacă copiii mei vor vedea vreodată așa ceva pe Olt.

Singura problemă curentă locală este pescuitul abuziv fără vreun fel de perioadă de prohibiție fără protecție, fără respect, la futu-i mă-sa.

Dar, în general, cred că din punctul ăsta de vedere suntem pe drumul cel bun. De mai bine de 10 ani peștele de pe Olt e perfect mâncabil. Arată și are gust sănătos. Locuitorii din Zlatna parcă ar fi vii.

2 Replies to “Poluarea care era”

  1. Usor usor se reprofileaza orasele alea de pe langa Apuseni. Au potential turistic in zona, si incep sa apara si mici fabricute cu cat sunt mai aproape de Oradea, sau pensiuni pentru zonele turistice.

    O fi curata apa in Olt dar pe maluri mai e mult de munca. Am trecut acum cateva saptamani pe la Manastirea Turnu si am luat un pic malul la pas. Cam multe gunoaie, mai ales in zona campingului ala de langa baraj. Care camping avea teava de scurgere (cred, ca doar nu deversau Pepsi) fix in Olt…

  2. Mai au, da. No probs, asemanator arata si malurile raurilor prin UK, desi speram ca nu. Mai jos, pe unde sunt eu s-au mai imputinat, au niste colectoare din tevi plutitoare inainte de hidrocentrale, le strang acolo si le pescuiesc din cand in cand.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.