Văicăerli de toamnă

Venisem de la mare, copiii încheiaseră o sesiune de salină cu bunicii lor – i-am găsit care tușind, care cu febră, care cu mucii târâș, că de aia mergi la salină, să-ți întărești plămânii. Sanchi e de la aerul condiționat din mașină, pe o vreme caniculară ( au prins 40), nu de la frecatul scaunelor de autobuz care-i preluase și-i navetea în salină, câte 40 la fiecare jumătate de oră. I-am lăsat în pace.

Tata că ”aoleo, dar dacă om avea covid?” E ok, sunteți vaccinați pe bune. Nu i-ai șoptit asistentei ceva la ureche, nu? Nu. Că ”da, dar voi cum mai plecați în duminică UK, dacă ieșiți vreunul pozitiv?”. Își fac ei griji și guilt trip-uri.

Doamne ajută s-aveți covid, atunci. Pozitivitatea oferă scutire de la școală și noi mai avem poftă și treabă de stat aici, că nici anul ăsta n-am terminat de început ce-aveam de făcut. Amenda n-am vrea să plătim, sau să creadă englejii că ne e scârbă de școală, că nu ne e, doar începutul e greu.

Și-am tot ținut-o pe glume de genul ăsta până-n seara când trebuia să ridicăm ancora, dar n-a fost să fie, covidul nu se lipește de noi, eu i-am zis soției că exagerează când ne pune să ne dăm toți cu puf din ăla cu alcool după fiecare clanță, cu măști and shit.

Copilul cel mare a rămas până în ultimul minut cu bunicii, not really, cu prietenii ei pe chat, ne-a urat să avem grijă s-o uităm acolo, dar nu, nu lăsăm pe nimeni în urmă, să se bucure de casă. Haida la cazarmă.

Echipa care lucrează la casa din UK a anunțat că e gata – n-am văzut nicio poză – dar au zis că mai au un pic de lucru săptămâna viitoare, tot să ne deranjeze, tot să…

Bunicii de uită lung, copii la fel, eu mă uit înainte încercând să nu mă gândesc câte sinapse voi irosi ștergându-mi din minte tot ce-am început sau ce n-am început. E pur și simplu timpul.

***

Visam ceva frumos, așa conștientizez instant că dorm, că altfel ziua era deja futută și trăsesem cordonul din priză doar să mai pun 5 la baterie, ca să pot conduce din nou. Nu-i timp de visare, haida, trezirea că e nimiazul ( reg.).

Soția mă întreabă dacă vreau o șaorma, mereu vreau, ce dimineață plăcută, mă rog, atât cât mai puteam stoarce din ea. Refrene de ”la mulți ani” îmi sună vag prin cotloanele minții din motive nebănuite.

Privind în urmă, văd o zi bine planificată, dar cu un single point of failure care s-a dus dracului cu planuri cu tot.

Plecați de la miezul nopții de-acasă, cu planul să ajungem după trei ceasuri în aeroport, să basculăm familia acolo, să ducem mașina la prietenul care-o ține, să i-o predea altui prieten care mai avea ceva de reparat pe la ea, cât suntem noi plecați, credeam că vremea ploioasă care nu prea permitea mai mult de 110km/h pe autostradă din motive de acvaplanare, n-o să ne-mpiedice să ajungem la timp în aeroport. Și nu ne-a împiedicat, dar nu știam noi că trebuia să ajungem mai devreme de la timp.

La 3 bătut pe muche am descălecat, lăsat restul familiei cu bagajele, plecat să ducem rabla. Ajunși fără nicio întârziere am chemat atât Uber cât și Bolt, că Uber s-au căcat pe ei în ultima vreme și fac nasoale. Ba nu vin la timp, ba așteaptă să anulezi tu, că se mulțumesc la 10 lei sau cât dracului încasează pentru anulare, ba pur și simplu nu prea mai sunt la fel de mulți prin București, drept care și p-ăsta l-am anulat, că tot așa, avea pofta de ocolișuri, nu de muncă, de la 8 minute estimare, dupa 8 minute mai avea 5. No problem, Bolt-ul mai avea 2 și-a și venit.

Totul conform planului, până când văd aglomerația de la 4 dimineața din Otopeni. Mi-am dat seama atunci că nu-i a bună, dar zic, lasă că avem timp.

Așezat la o coadă de checkin care nu se mișca, mi-am nuanțat părerea după o oră de așteptări. Poate avem timp. Deși îmi făceam alte griji. Că am promis să transport niște țigări cuiva, mic contrabantist de ocazie care orice călător în UK. Altcuiva nu-i am promis, dar dacă tot călătoresc, nu strică, doar că timp de cumpărat țigări din duty-free nu cred că o să mai am. Ghinion, plm. Așteptăm, așteptăm… Un copil dormea pe un bagaj de cabină, celălalt se plângea că n-a dormit niciun pic înainte să plecăm deși i-am spus să doarmă. Eh, să sufere acum. Un pic sufăr și eu pentru ei, că-s copii, pe de o parte. Pe de alta ”o luptă-i viața, deci te luptă” . Ne balansam amândoi în sincron de pe un picior pe celălalt, în suspensie, cu apucăturile repetitive ale unor autiști. Copilul meu, îmi văd toate defectele în el, trebuie că-s p-acolo și calitățile care vin la pachet cu astfel de tulburări de temperament.

***

Ajunși la poarta de îmbarcare, erau vreo 50-70 de oameni care se certau cu paznicii aeroportului. Că de ce să plece avionul ( plecase) că ei trebuie să ajungă la muncă a doua zi, că nu se poate să-și bată joc de ei compania aeriana, aeroportul și toată lumea. Pe semne nu-și dădeau seama că dâra aia care iese din curul avionului ce-și lua zborul nu e condens, cum minte lumea, e jetul cu care se pișă pe noi Wizz.

Că să întoarcă avionul. Scandal, nervi, doar vorbe și abur. Mama soției aude de întors avionul – că poate îl intoarce, de ce nu, că toți oamenii ăștia. Aș fi râs la glumă, dar eram obosit. Soția mai avea poftă de sarcasme. Hai să mergem, poate găsim alt zbor azi. S-aude ceva de arătat cod QR și poate-poate. Mhai să merg să văd ce e cu aia. Merg la grămada neordonată de oameni, îi întreb dacă le-a cerut cineva vreun cod și dacă le-a promis cineva vreun zbor nou – nu.

Hai dar să căutam altul. Ajungem aproape primii la agențiile de bilete ale tuturor companiilor care operează zboruri directe și nimeni nu are zbor mai devreme de 3 septembrie, o dată așa de târzie, dar nu mai bună, considerând primul paragraf al acestui text. La Wizz ne pot pune pe un zbor pe 2, dacă mai dăm bani. Adică ne pot pune în aceeași situație ca azi, dar la o dată ulterioară, însă numai dacă plătim distracția. Mulțumim, nu. Suntem invitați să facem plângere cu durere în pizdă. Hai că vedem noi ce e de plâns pâna la urmă să ne bucurăm că am rămas pe-acasă. Viață. Planuri.

***

Abia peste o săptămână s-au obișnuit bunicii că de data asta e pe bune, le pleacă nepoții, le pleacă copiii, le trece vremea numărând frunzele cum cad pâna la viitoarea vacanță. Abia tot atunci m-am obișnuit și eu cu faptul că așa e toamna, mereu vine și mă prinde nepregătit, niciodata nu termin cincinalul planificat in toate cele 7 săptămâni, de data asta 8.

***

Cobor din mașină cătrănit și las civilizat, dar sictirit, permisul unui polițist cu exces de talent curios la cum se gandește el că merge viața, regulile, timpul. Discut cum un om simplu care vrea să simtă puterea în timp ce vrea să pară și civilizat, vertical serviabil. După o vreme îmi dau seama că ne irosim puținul timp aiurea și e târziu. Și pentru el și pentru mine. E tocmai bine să fiu fericit că pot să plec o vreme, să mi se facă dor. Alții n-au luxul ăsta și nu li se face dor, doar greață, oriunde ar fi. E un defect uman să ți se ia cu binele și să observi, de la un punct, mai mult problemele, oriunde-ai fi. Se trezește ochiul critic.