Interviuri: Între obiectivitate și sentimentalism

Ajut la niste interviuri pe partea tehnica, că pe ”softskills” sunt destui evaluatori și fini psihologi în companie să-și dea cu părerea. Și și-au tot dat, fin așa, până nu mai are cine le face munca.

Au venit numai rebuturi până acum, iar într-o zi am să spun câteva pe temă , că identific un trend, oarecum rușinos.

Azi a sosit o tanti în interviu și am primit invitația din scurt. Dar eu sunt mereu pe fază, am dat scroll în CV și părea ce trebuie, cât de cât. Nu ce vor ei, că nu au bani de ce vor, dar ce trebuie să dăm și noi înainte.

Nu selectez eu candidații, nici nu mă interesează s-o fac, lucrez cu ce se prezintă. Văd două certificări de programare backend , dau like. Dar să vedem dacă se susțin. Nu-s genul să stau cu cartea deschisă și să pun întrebări din examenele de certificare, consider că faci asta doar dacă ești tu un intervievator fără experiență, sau lipsit de creativitate.

Se prezintă cu video, deși nimeni nu i-a cerut, în care se vede, pe lângă că doamna nu e foarte prezentabilă, fundalul unei verande cam ca de casă sărăcăcioasă din România de la țară ( anii ’90), cu geamuri murdare cu rame din lemn și un tablou electric care arată un pic mai bine decât cele de la casele de la țară din România. Dar nu cu mult. Ce să mai, simțeam că îmi intră sărăcia în casă pe Teams și mă uitam pe fereastră să nu se ia, că am mai avut și trece greu.

Noroc că doamna vorbește bine, probabil limba ei, că-n engleză scuipă șrapnel și mă feresc când deschide gura.

Pot citi un pic scârba din discursul colegei ( șefei) mele și-mi strânge un pic buzele în jurul dinților, că sărăcia mi-e soră de sânge, chit că vitregă.

După primele două întrebări însă, observ că tanti se pișă cu curry și ardei iute ( în limbaj de lemn academic ”dă clasă”) pe toți candidații anteriori.

Nu e vreun guru, dar candidații anteriori au fost pământ.

Prima opțiune e să conduc înterviul cum voiam s-o fac și până acum, chitit pe futai, explorând candidatul cu întrebări din ce în ce mai grele până se încurcă sau nu mai știu eu ce să-ntreb, după aia să explorez la fel alt topic și tot așa. Bine, așa visam eu, n-apucam să fut nimic, că n-aveam pe cine.

A doua opțiune este să miros ce știe, să-i intind o mână și să-ntreb de-acolo. De notat că cu ceilalți candidați am plecat cu ideea că o să merg pe prima variantă, dar după câteva întrebări ajungeam la faptul că n-aveam cu cine s-o joc nici pe-a doua. Ghinion.

În timp ce puneam întrebări, m-am gândit la mine din perspectiva cazurilor în care mi se ia interviu și am realizat că intervievatorul deseori se desprinde de practicalitățile și relevanța întrebărilor în contextul în care vrea să angajeze pe cineva și-și impune propriul scenariu, în funcție de agenda și sentimentele personale.

Dacă mi-ar fi frică de concurență ( și dacă ar aduce ăștia la interviu măcar o dată pe cineva capabil să-mi facă concurență, doamne ajută, că m-am delăsat recent) aș ști ce întrebări să pun și ce colțuri de nișă să explorez, ca să-l fac p-ăla să pară un incompetent sinistru. Am simțul ăsta. În fața colegilor mei, desigur. N-am avut însă niciodată frica asta, eu tot vreau să lucrez cu oameni mai pregătiți ca mine, iar de la o vârstă se întâmplă mai rar, bănuiesc că e normal.

Dar, până una alta, vreau să angajeze dracului pe cineva care să poată face ceva, că de mopuri bune de șters pe jos m-am săturat, așa că trebuie să construim carevasăzică profilul candidatului potrivit : uite, dom’ne, că știe, haide, ia-o, nu te mai codi.

Toți suntem așa și orice repere obiective am avea, ne înfășurăm propria agendă personală în jurul lor.

La sfârșitul interviului, am auzit un ”I’ve started this interview in prejudice, but I think you must be satisfied by what you’ve heared.”

“Most certainly I am satisfied.” [ by what I hear now] – în mintea mea.

Morala e ca nu știi niciodată ce coarde sensibile atingi și cui, când manifești prejudecăți.

Am ciordit poza din feat de la un angajat de pe instagram. Dacă comentează de drepturi de autor, îl dau afară…