Altfel se vede lumea când mai ai doi

O să mai scriu din când în când pe temă pentru că așa vreau și așa cred că trebuie. Și că anii de glorie s-au cam dus. Probabil și mâine, dacă am timp.

Când eram prin liceu, eram boem și rupt în gură, cu apogeul în primul an de facultate când efectiv aveam zile când nu știam cum am ajuns la curs din club cu filmul tăiat și și încurcat vraiște, cu chefuri în căminul de la ”Leu” la etajul 9 sau 11, eu dansând pe pervazul geamului. Lumea spune că în general sunt destul de norocos de-am trăit să povestesc asta, iar judecând cu mintea de acum eu am o altă teorie, anume că am murit de 99 de ori și e doar natural să supraviețuiesc într-o ultimă instanță, oricare ar fi aia, așa că să ne bucurăm de mine, că-s o raritate în pluralitatea universurilor, zic.

Treaba a început cândva prin liceu, când aș fi tentat să spun că eram deprimat, dar nu-i așa, că din ce citesc, eu nu cred cp am cunoscut deprimarea vreodată. Suparat, nervos, anxios, da, am fost, dar deprimat, nu îmi aduc aminte. În afară de o viață deprivată material la vremea aia ( adică în sărăcie, pentru oamenii mai simpli), de inevitabilele schimbări și puseuri hormonale, de faptul că eram relativ prost, conform vârstei, și că pozam în James Dean / Jim Stark prin teribilism și răzvrătire împoriva oricăror valori și pășteam un pic din nihilismul lui Renzo Novatore ( ăia care v-așteptați să pun aici clișeul cu Nietzsche, mă-ta e proastă, nu citisem nimic de el p-atunci, dar știam deja că nu e cazul, din critici), n-aveam nici pe dracu’. Eram doar un bețivan mai agitat.

Gândeam eu la vârsta aia că ”e-he, dacă trăiesc 40 de ani în ritmul de-acum asta, e tot ce-mi trebuie”. Ca să fiu sincer, atunci chiar aveam ritm și flow ( gen la consum pe suta de kilometri, nu altceva), dacă trăiam așa n-ajungeam la 40, cred.

Nimic nu contează, important e să trăiești destructiv, să-ți pese de cât mai puține ca să ai cât mai puține vulnerabilități.

Mă rog, ficatul ăla nu e de tablă, dar înțelegeți voi. Dramatizam cum și când o să fiu pe patul de moarte, o să cer o țigară și-o sticla de gin să beau în scârbă și să mor, căcam așa trebuie trăită o viață, cu abnegație. Foarte original, știu.

Dacă ar fi să mă compar la vârsta de 25-30 de ani cu vârsta de 15-19 ani cred că pe urmă beam așa la sfert. 30-35 cam la jumătate față de 25-30.

Cei mai mulți oameni cu care m-am întâlnit matur nu prea cred că nu mai beau și nu înțeleg cum. E destul de dificil să le explic că a trebuit să mă las de băut aproape definitiv vreo 2 ani că îmi afecta capacitatea intelectuală și aveam nevoie să comit unele infracțiuni cu maximă concentrare. Adică m-am lăsat de băut ca să pot fura cu spor, mai pe scurt.

Oamenii se așteaptă mereu la povești romantice, cu tâlc, sau măcar moralizatoare. Pula mea, nu la mine. De obicei funcționează invers, eroii se apucă de băut și asta le aduce decăderea. Eu sunt tot pe dos, eram praf la început.

Și-am contiuat, după cum zic, să beau din ce în ce mai puțin, cu ceva oscilații când ne-am mutat în UK ( ȚARA E DE VINĂ, NU EU!!!) , motiv pentru care soția a început să bea mai mult, adică de la zero la câteva pahare de vin pe săptămână, poate 2-3 beri, se vede!

Și ne-am intersectat undeva în așa fel că deunăzi se ruga de mine să nu bea singură un pahar de vin și stăteam și mă gândeam că, băi tată, eu mi-am cam băut porția și i-am explicat cum că-n tinerețe visam să beau ca porcul ”s-ajung eu la 40 de ani”.

-ȘI MAI AM DOAR DOI!

Să fie al dracu’, jur că n-am risipit toți anii ăștia să mă uit acum cu dezamăgire și neîmplinire – sunt chiar mulțumit de mine și de cum au ieșit lucrurile până la urmă, dar parcă doar doi ani să fi rămas sunt cam puțini… Și-o sută dac-ar fi ca ăștia de acum nu mi-ar ajunge. Dar n-o să fie, știu. Și poate ar trebui, nu că să mă pocăiesc, dar să am grijă de mine.

Nu-s bolnav, nu mă resimt, n-am nici pe dracu’ . Dar parcă nu vreau să-mi mai bat joc de mine, acuma vreau să legumesc ce mi-a mai rămas.

Nu știu dacă o să citească rândurile ăstea vreodată cineva de vârsta liceului și n-o să spun că o să regret vreodată viața aia, că nu prea e cazul. A fost frumos, dar cam scump.

Vreau doar să spun că pe partea asta am avut un pic de noroc, că se putea termina destul de devreme și brutal, asta o dată și să repet, că am mai zis, că vreo 8 ani de băutură, de la circa 12 ani la 20, au făcut diferența.

Diferența de la un copil genial (și cam tocilar) care putea învăța aproape orice doar frunzărind cartea, la un om normal, care avea dificultate să învețe matematici complexe prin facultate. Am zis că prea am furat startul, trebuie să intru în rândul lumii.

Am convertit niște inteligență în școala vieții, niște dexteritate și concentrare la studiu în golăneală. Am ales o cale, m-am întors la un moment dat, că nu mi-a mai plăcut. N-am să dau vreodată sfaturi cuiva că ”să nu bei”, am să spun doar că există costuri și fiecare să-și calculeze cât vrea să-l coste.

Există o perioadă în viață când hormonii și chimicalele din corp trebuie anesteziate cumva. Alcoolul e mai rau decât alte metode și mai bun decât unele.

Perioada aia trece și, dacă vrei mai mult de la tine, trebuie să te cam educi și să te echilibrezi singur.

Am să fac o ușoară paralelă la o vârstă mai sus, experiență pe care n-o am, dar îl am pe tata. Tata n-a fost bețivan, de-a lungul vieții l-am văzut de câteva ori să fi băut așa la un pahar în plus, el pe mine m-a văzut de mai multe ori mut, sau mahmur praf.
Dar de băut bea, regulat, de la o vârsta, deși după o vârstă și mai înaintată a căpătat niște probleme. Nu musai de la băutură, deși alcoolul nu prea avea cum să ajute ( în articolul următor că am puțină treabă). A fost de la multă muncă și în condiții grele. O vreme o ardea că aia e, că i s-a terminat gazul din lampă. Că. I-am explicat câteva lucruri și i-am adus nepoții acasă și după niște reparații m-am trezit că n-a mai băut deloc. De câțiva ani deja.

Și repet, nu avea o problemă notabilă cu băutura, dar bea zilnic de când ieșise la pensie, 100-200 ml de țuică de control și de direcție. Acuma nu mai avem ce să facem cu alcoolul, că ne place să producem din astea dar nu prea mai are cine să consume. Că atunci când ai valori mai bune, când viața merită mai mult decât ultimul pahar, altfel vezi lucrurile.