Am ajuns la cinematograf, în goana mare, fugind de un episod de anxiozitate, cauzată de muncă nu de altceva, și ne-am întors acasă mai relaxați. De unde concluzionez că e un film bun, de consum.
Nu ai să vezi actori care joacă memorabil, nici nu îi cunosc, cu excepția lui Mark Wahlberg, al cărui nume l-am căutat pe google, că nici nu știu să-l scriu, sau pe de-a-ntregul, dar l-am mai văzut prin filme.
Nici filmul nu mai țin minte cu ce era, adică scenele memorabile, poate, sunt unele cu două corăbii care se aleargă, suspendate de elicoptere.
Nu te duci acolo să vezi artă cinematografică, ci un show care să-ți mai decupleze un pic neuronii.
Dacă-l mai vezi încă o dată în 6 luni, probabil îți aduci aminte câteva faze, dar jur că și atunci te ridici și pleci și nu ți-aduci aminte după 5 minute despre ce-a fost. De fapt am scris articolul ăsta, în caz că sigur o să uit că l-am văzut.
Asta nu e ca să zic că filmul e prost, sau mediocru. Dimpotrivă, cred că actorii ăia și-au făcut treaba așa cum trebuie, câtă vreme m-am așezat în fața unui ecran să ronțăi nachos și să beau 1 kil’ de cola până spre punctul la care mă piș pe mine, iar ei au afișat ceva suficient de interesant cât să merite să mă abțin din a mă ridica, cu riscul să plec cu pantalonii uzi acasă, noaptea la 12 pe frigul ăla.
Asta e tot.
