Avea un copil un coleg de clasă care are animale de “companie” șerpi. Adică creste șerpi , că nu prea îmi pot imagina cum îți țin ăia companie.
Asta in Anglia, desigur, noi in România nu tolerăm vertebratele astea, decât scurtate de cap.
Când eram mic dacă vedeam un șarpe mă pișam pe mine la propriu. Pe urmă mi-am revenit, doar mă lua tremuratul, transpiram și nu mai aveam suflu să vorbesc. Îmi aduc aminte când am văzut prima viperă cu corn ( fără lapte) , aveam vreo 8-9 ani și eram într-o excursie cu clasa la Herculane.
– Șșș… Șș-har… Șssha…
Vipera aflată pe o stâncă la înălțimea pieptului meu, ridicase capul și îmi arăta dinții lucioși. L-am tras de mânecă pe un coleg , ca să intonăm amândoi același refren: Șșș…
Am mai tras încă fiecare câte unul de mâneci și deja eram un cvartet de șâșâitori. Ne întreceam cu vipera.
Până la urmă unul dintre noi a izbutit un “șarpele , dom’ profesor” sfârșit și ligav.
Deja lighioana, care să fi măsurat vreo 30 de centimetri până în vârful cozii, se calmase, că, din ce am auzit, șerpii nu atacă animale fără puls.
Ne-a luat de acolo să îl lăsăm în pace , că “e specie protejată”. Protejată sau nu, eu nu mă simțeam în siguranță până nu îi trântea cineva un bolovan sau o bâtă in cap, că așa se rezolva problema asta la mine in sat și așa se rezolvă și acuma.
M-am uitat în urmă drum de un kilometru , îmi imaginam cum se face roată și vine după mine mai repede decât aș putea fugi, că așa era vorba , că pe versant la vale un șarpe se poate face roată și te aleargă și te prinde.
Noaptea,unul din colegi visa șerpi și vorbea în somn ( bă, vine șarpele pe burlan, bă ). S-a și pișat pe el. Eu rezolvasem problema asta, eram deja viteaz, hehe. Aveam experiență, văzusem șerpi de la 4-5 ani.
Am învățat între timp că mai multe specii de șerpi sunt protejați. Nu protejați la mine in sat, așa în general. Nu îmi mai e așa frică, nu îmi mai vine să îi omor cu bolovanul de la distanță, îmi pare rău de ei, dar obiceiul e obicei. Îl chem pe tata. El e mai puțin emoțional și face ce trebuie.
In satul ăsta nu vreau să văd șerpi. Nu numai eu. Nimeni nu vrea. Pot să trăiască, dar nu în preajma noastră .
As vrea sa spun că e frumos. As vrea să spun că e viu. As vrea să spun că fobia se rezumă la frică și se tratează o dată ce tratezi frica. Dar nu e așa . După frică rămâne refuzul de a te apropia și a risca să interacționezi cu.
Serifule te înțeleg. Sapam voa la bunici și am intors o bucată de pant cu o lighioană de genul. L-am căsăpit cu cazmaua că într-o scenă de luptă scrisă de Sven Hansel.
Cand eram mic imi era si mie frica de serpi. Cu timpul mi-a trecut, in special cand am inceput sa citesc si am aflat ca in Romania sunt doar vreo 3 locuri unde exista serpi periculosi si nu traiesc in nici unul din ele. Apoi, am aflat ca sunt rude genetice cu testoasele si soparlele, cu care nu am absolut nimic negativ. Ultima confirmare a fost acum cateva zile cand am intalnit pe strada un sarpe (Bucuresti, sectorul 6) care incerca sa treaca strada si din cauza traficului s-a intors inapoi intr-o gradina. Eram la 1 metru de el, ma… Read more »
Mie unu mi a trecut complet frica de șerpi după ce am aflat că șerpii sunt inamicii șobolanilor.
Cu alte cuvinte, dușmanul dușmanului tău e de fapt prietenul tău