Pop Justice și revanșa împotriva #metoo

Am ajuns să mă uit la clipuri din procesul lui Johnny Depp cu fosta doar pentru ca sunt referințe peste tot și dacă n-o fac, la un moment dat o sa ma trezesc fără voia mea într-o discuție și pedant cum sunt o să spun vreo enormitate nepopulară și nejustificată, în necunoștință de cauză, iar eu prefer să spun căcaturi și să am opinii edgy în deplină cunoștință de cauză.

Totuși văzând teancul de rufe murdare și lături fluturate public mi-a trezit o greață și un dezinteres total cu privire la ce încercau ei să facă acolo – anume să recâștige simpatia în ochii publicului și, indirect, a producătorilor , a să curgă iar banii, că purtându-se ca niște handicapați degenerați și-au futut reputația și popularitatea și li s-a oprit robinetul de bani, care doare, e de înțeles. Dar mi se rupe pula.

Procesul a fost sanchi despre să afle lumea adevărul ca să își curețe reputația. Treaba asta funcționează ca și cum ai spune: Vezi rufele ăstea pline de căcat? O să le facem lună, și o să facem asta spălându-le în public și în timp ce facem asta o să spunem povestea căcatului de pe ele, cu poze nu așa, ca să vadă toată lumea cum s-au murdărit și cum se spală.

Dar nu, procesul n-a fost despre asta, ci despre bani, bani de la unul la altul și de la producatorii care nu prea le mai fac casting, pentru că trebuie să se ferească.

Acuzațiile au fost de defăimare, iar juriul a fost de acord, calitativ, că amândoi s-au defăimat, iar cantitativ, Depp a primit mai mulți bani, s-a rezolvat, deci e clar că aritmetic, nevastă-sa e vinovată…

Cum am zis n-am nicio aplecare spre tema cu pricina. Îmi provoacă scârbă cu privire la fenomen, la showbizz, la starurile americane care cred că faima și popularitatea li se cuvin și li se cuvine să fie idolatrizați de publicul filmelor lor, cu privire la faptul că cinematografia în sine e o păcăleală și adesea charisma personală și proptelele nenumărate asigurate actorilor de către echipa actorului trec drept talent actoricesc, ascunzând gunoiul sub preș cu privire fie și la chestiuni profesionale care țin de memorarea unor replici și repetiții și alte aspecte generale de profesionalism. Seamănă foarte mult a nomenclatură comunistă cu difernța notabilă că motivele perpetuării cultului personalității actorilor sunt cât se poate de capitaliste, anume să convingă și smulgă benevol banii săracilor plătitori de bilete, abonamente la netflixuri și cumpărători de produse scumpe ( în sens de la suprapreț) cu moaca actorilor pe ele.

Ni se transmite ideea, pardon ni se comunică ( treabă de PR) că s-a făcut justiție, că este arhetipul procesului care a salvat bărbatul nevinovat de abuzurile femeii profitoare .

Nu. Nu văd asta, văd un spectacol public pe o temă care ar trebui să fie personală. Am continuat să văd unele filme cu Johnny Depp și după ce l-a acuzat nevastă-sa că i-a rupt muia. Nu mi-a păsat atunci și nu mi-ar putea păsa acuma. Dezamăgirea a fost mai degrabă pe urmă , când constatarea faptului că juca din ce în ce mai prost pusă pe seama , poate a scenariului sau a altor aspecte, a fost confirmată de experți ca fiind o durere în pulă cu privire la ceea ce ar trebui să facă. Nu că îmi era dator mie cu ceva. Dar mă gândesc așa că uite, coaie, ăștia plătesc un bețiv și un drogat cu milioane și zeci de milioane, care nu-și știe replicile și are nevoie să i se sufle în cască, pentru că unii ca mine merg la filmele lui. Hmm…

Ceva e greșit aici. Și cam la asta se termină treaba cu justiția pop pentru mine, că nu e nicio justiție, dimpotrivă, e o schemă ca nenea ăsta să poată cere iar milioane de dolari ca să meargă beat și drogat pe platourile de filmare, great achievment.

Și nu văd unul sau doi oameni normali care se luptă pentru dreptate, am văzut doi dezaxați a căror luptă pentru a defini cine s-a purtat mai de căcat și mai defăimător cu celălalt putea să rămână foarte bine personală. Putea, în teorie, dacă nu erau o grămadă de proști interesați să afle dacă s-a căcat nevastă-sa în pat, sau care cui i-a dat boxu’. Să fim serioși, când ai violență conjugală disputată pe milioane de dolari, nu stabilim vinovății, ci cât costă o bastârcă, sau o presupusă bastârcă.

Însă am rămas din treaba asta cu mai multe concluzii cu privire la hAmerica și justiția lor .

În principiu, justiția la ăia se face mult mai profesionist decât cred că o să apuc eu să văd în România. ATUNCI CÂND SE FACE, pentru că costă, iar văzând declarațiile unora din experții chemați să-și dea cu părerea pe chestii care mie îmi par destul de vagi ( dar de aia sunt ei experți și eu nu) cu privire la sumele cu care erau plătiți de o parte sau alta, am ajuns la concluzia că mi-am greșit cariera.

Altfel vorbind, procesele ajung să fie un shit show – în cazul ăsta a fost pop-show, reality-show, că a fost cu vedete, dar dacă n-ar fi fost cu vedete, ar fi fost doar shit show.

În procesele civile juriul nu găsește vinovați dacă fapta poate fi dovedită fără dubiu rezonabil, sau fără echivoc, ci simplu dă câștig de cauză părții în partea căreia înclină mai mult balanța probelor. Înclinația asta se stabilește arbitrar, dar de către un juriu. Mai bine decât să fie un judecător.

De ce e importantă ultima afirmație e că dacă te uiți ca neofit la un proces din România, sau în general , o țaă cu sistemul de justiție francez, e posibil să nu înțelegi nimic din jargoanele ălora și nici nu se cere , pentru că decizia o face un expert în drept, judecătorul. În sistemul american, moștenit de la britanici și adaptat, decizia o fac niște neprofesioniști în drept. Pe ĂIA trebuie să-i convingi că ai dreptate, judecătorul e arbitru, iar juriul, OK , nu-s analfabeți, că sunt niște cerințe minime și standarde, dar nu-s ca regulă doar experți în aspecte legale, ci oameni, în general. Pentru că speța trebuie explicată la un nivel la care un om normal, neinstruit tehnic în ale justiției să poată decide dacă inculpatul e vinovat sau nu. Trebuie să fie atât de clar. Iar legile ar trebui să fie atât de clare.

Evident că procesele sunt de regula foarte complicate, dar ăia în sala de judecată fac eforturi să le explice clar, pe lângă manipulativ ( asta e de la sine înțeles).

În România, de exemplu, nu face nimeni efortul ăsta, judecătorul decide, se așteaptă să cunoști legea de la un cap la altul și toate procedurile juridice și toate jargoanele, că nimeni nu e scutit de necunoașterea legii, bă țărane, cu excepția cazului când tu invoci ceva în apărarea ta, sau avocatul, atunci trebuie să îi explici judecătorului ca la proști ce articol de lege invoci, ce spune articolul și ce interpretare dai tu faptelor petrecute, care sunt sprijinite de articolul ăla. Dar nu contează, sugi pula, dacă nu știi toată legea da capo al fine.

Pe de altă parte, acolo dacă nu ai un avocat foarte bun, să obiecteze la orice hearsay ( am învățat un cuvânt nou lol ) , sau tertip al celeilalte părți, iar cealaltă parte are, ai belit pula, poți să îți iei adio de la orice urmă de dreptate, judecătorul nu o să obiecteze în locul tău, e acolo doar să aprobe sau să respingă obiecții. Lucru care nu e foarte departe, carevasăzică, până la urmă, de ceea ce se întâmplă în România. Ai avocat, faci treabă. Nu ai, trebuie să știi legea și procedurile, inclusiv scrisul ăla mic de la subsolul paginilor, iar dacă nu-l știi e problema ta, că nu ai studiat 12 ani de drept la școală sau că ești sărac. Chiar, pula mea, sunt curios de ce cacat nu se studiază, din câte știu eu, în nicio țară, dreptul ca materie obligatorie la școală, că e mult și dificil de învățat și foarte, foarte util, în societatea curentă.