Încep să urăsc începutul școlii mai ceva decât copiii

Era duminică și aveam toți niște fețe lungi, dar dacă le adunam pe-ale lor, nu făceau jumatate cât a mea. Care mai de care mai ”trebuie să plecăm astăzi?”. Da, plm , trebuie . Nici nu plecasem și zburau întrebările ”când ne întoarcem ?”, soția deja știa, că ea vine înapoi în 2 săptămâni. Auzi! Nici nu se răcește bine motorul avionului.

Pe mine nu m-a întrebat nimeni, așa-mi trebuie, că pe mine m-a mâncat în cur să ”Anglea, Anglea”.

Mutti inchidea ușile și poarta pe dinafară, stricând cuibul nepoatelor care se uitau amărâte, care din mașină care din dosul celeilalte porți.

Întrebasem deunăzi copilul cel mic dacă a citit ceva în vacanță. Nimic.

Am întrebat-o că atunci când: ”în ultima zi, normal”. N-am mai verificat că știam sigur că tot nimic și nu voiam să-i încruntez și mai rău expresia feței, că e păcat să faci riduri din copilărie, pe măsură ce ne târam cururile din taxi la miezul nopții, în casa primi … am avut pe un meșter, care a făcut și biroul, să văruiască și s-a lungit că trebuie gletuit, că draci bălțați. S-a lungit că a început târziu, aia.

I-am zis să schimbe și două calorifere, i-am plătit cu ochii închiși, a făcut pe pizda mă-sii, mai mult rău decât bine, așa cum se poartă. A adus, cred niște handicapați să facă alea iar când am ajuns, casa era un exemplu de jeg pentru începerea școlii: ”Uitați copii, așa locuiește o familie de englezi; iar acești români s-au integrat repede. Ar trebui să le dăm cetățenia aia mai repede, ce pula mea. ”.

Soția aspira la miezul nopții, că ce să faci mai bun. Aspira la o casa mișo, mai curată, eu aspiram la meseriași care să facă… ne-a luat somnul până la urmă aspirând și așa am scos două cărămizi din nas dimineața, nostalgic. Parcă-parcă mi-am adus aminte de viața din București care m-a făcut să vreau să plec de acolo. Unde atunci problemele erau cauzate de viața la bloc, oraș aglomerat și mereu în construcție … acuma casa mea e așa. Aproape că-mi vine să râd.

Când s-a crăcănat de ziua și am luat-o la pas prin curte și prin grădină, am bălegat de seamă că cineva și-a făcut milă și mi-a închis robinetul de la irigația automată . O fi fost meșterul, o să mă lămuresc mâine, dacă nu poate vecinul, dar s-a întâmplat oricum recent că erau roșiile verzi mari, unele coapte, și au crescut ca dracu’ că nu le-a copilit nimeni cât am fost plecați, normal. E OK.

Ce nu e OK că s-au uscat 2 tui. Nu e că am dat vreo 100 de lire pe ele și le-am irigat, e că trebuie să cumpăr unele și mai înalte. Ce e OK e că vița a mers și a făcut un strugure aproape copt.

Ce nu e OK e că am găsit numai plicuri de dat bani. Că am ratat să plătesc niște taxe din ”self assesment – o pulă, eu nu am făcut niciun assessment”. Că. Muie, mă. N-auziți că au intrat la apă banii anul ăsta?

Obișnuia să-mi placă septembrie în perioada de după ce am terminat liceul și până acum vreo 2-3 ani…

Nu că depresie, dar or mai fi deschise berăriile ălea prin oraș, că vreau să intru tare în toamnă.

– Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,