Și pleacă. Lacrima în colțul ochiului and shit. Glumesc, dar doar cu o jumătate de gură.
Am așteptat într-o noapte cu ceva nerăbdare să ni se întoarcă copilul acasă care nu e “acasă” pentru mine , dar probabil că e pentru copil, dintr-o altă țară străină unde a plecat nu singur, dar fără noi, iar cealaltă țară nu era cealaltă țară, ci una unde avea treabă.
Eh, am obținut ce am vrut, anume , la întoarcere mi-a cumpărat suvenir. Asta, că nu aveam ce pune la jumătate de kil de chei. La un moment dat frigiderul meu nu va mai fi martorul călătoriilor mele, ci ale copiilor .
Mai e până acolo , dar acela e viitorul. E bine că este unul .
Moment în care am conștientizat ( nu chiar, știam mai demult, dar sună mai dramatic așa ) că sunt sarac. Am prea putini copii și nu mai avem nimic nici pe țeavă.
La 20 de ani suna foarte bine planul făcut cu “să facem copii” de tineri , ca la 50 să fim liberi să ne trăim restul tinereții. Nu am crezut prea tare în asta , dar suna motivant pentru a depăși ceea ce credeam că va fi și a fost , dar demult, perioada cea mai grea.
Acum sună un plan gândit insuficient. Dintr-un motiv care îmi scapă, mi-am imaginat că vom fi sătui și vom dori să din singuri la 50 de ani.
