Au făcut copiii noștri dinți #vita #restautante #paris

E un vers o melodie de Tudor Gheorghe, un fin cunoscător al societății românești.

Alt restaurant din Paris, un copil, ăla cu gusturi îndoielnice, vrea pizza Margherita – și aia a venit bună și Tiramisu cu Oreo.

Noi părinții și celălalt copil care are gusturi  pe măsura talentului, dar mult sub posibilitățile financiare, adică pentru care momentan încă studiază să și le permită, doamne ajută, că vreau să mă opresc la un moment dat din muncit – vită.

Eu cu ceva bavette, la mișto, incerc o burtă de vită ( flank) de curiozitate și e bună mai ales la textură, dar la gust nu se compară cu ceva rib eye, “joint“, sau măcar “sirloin“.

Dar bun.

Cu piure de cartofi dulci, muah.

Soția și cu ea , din aia bună, antricot, că nu ne jucăm aici, de aia muncim că sparții să mâncăm…așa.

Mi-a albit un fir când am auzit iar că o vrea vie, ăsta -“rare”, dar hai. A venit rare, blanao, mai rare de atâta nu cred că se poate.

Evaluarea a fost cam ca la master chef, fără chef. Că da,  textura e bună, dar nu prea are carnea gust.

Pe o parte mă bucur, că ce fac eu pare mai bună, cu plângerea eternă că nu e destul de rare , mi-am luat termometru, dar tot nu o gătesc sub mediu , nici bătut. Că nu vreau, nu de alta.

Pe o parte, ehe, tată, nici nu știe cât mai are de muncă până își permite gusturile care i se dezvoltă. Iar asta ar trebui să fie de bine. Sper. 

Că cred că o să mănânce niște timp și cartofi prăjiți “rare” prin cămine de facultate, că asta e, toți trebuie să ne educăm in toate felurile.