E așa de dimineață. Nevasta zice că e ceață dar mie mi se umplu plămânii de fum. Fum gros de am nevoie să-l mestec bine ca să nu-mi stea în gât.
Bucureștenii nu au biciclete dar dacă ar avea le-ar putea parca în picioare nepuse pe cric și nerezemate de gard.
Nici dacă ești beat nu poți să cazi să îți spargi capul. Poți sa te scurgi.
Nu știu câtă umiditate e în aer, dar mă simt imersat într-un bazin imens. Ceața mă apasă pe umeri greu și mă sugruma.
Eterul lui Newton capătă formă și vâscozitate. Se prelinge inert pe trahee în jos, se agață de omuleț si-mi provoacă vomă. Se proptește în pragul alveolelelor pulmonare și se opinteste să nu intre nici cu dat dracu.
Mă împing în plămâni și sug cât pot cu japca, dar simt cum se lichefiaza în bronhiole, cum trece prin plămâni, mă otrăvește și se clădește în mine ca un edem.
