UK. First contact. Și povești

Articolul ăsta trebuia să-l fi scris înaintea celor de săptămânile trecute . Oricum nu contează, că nu-s 5 inși care vor avea răbdare să citească atât. [Estimated reading time: 21 minutes, 26 seconds. Contains 4289 words]

E mai mult pentru mine și pentru copiii mei, peste zece ani. Poate vor avea ceva să-mi reproșeze.

Aș fi și scris mai devreme dacă nu s-ar fi fărâmat măgăoaia la care înca mai repar chestii.
Așa  că prioritățile mele se schimbă des.
Și nici nu aveam totul sedimentat.
Carevasăzică mi-am schimbat un pic activitățile.  Adică fac tot cam ce făceam înainte dar pe barba mea și nu mai zbor în Germania cu iubirea mea Lufthansa, sau Tarom,  ci în UK cu ce s-o nimeri. Momentan cu Wizzair pe Luton ca săracii.  Pentru ca nenii pentru care lucrez nu sunt în stare de un planning coerent ca să pot să rezerv un zbor din timp cu British pe Heathrow. Și și dacă aș rezerva ajunge  la 9.50 si ar trebui sa decolez inapoi la 17:40. Program de șefi, iar eu nu-s aici de șef și cum nici nu prestez in Londra, plm, Wizz.

În plus,  să plătesc săptămânal 400-500 de lire pe zbor că sunt ei handicapați, nu, că e din buzunarul meu.

M-am uitat eu un pic pe net cum ajung și unde,  cam cum făceam când mergeam în Germania,  Elveția,  Franța.  Doar că acolo, dacă ieșea din raza de decență a taxiului sau trenului de la aeroport în oraș, mergeam frumos la Europcar și luam o rabla.
Oi face și asta în viitor, dar momentan mai ușor cu mersul pe stânga.

Am zis că lasă, tată,  că merg cu autocarul din Luton la Oxford ca e cam direct.  Mă descurc eu, vorba aia “go with the flow”. Da, doar că flowul e mare. Când am descălecat din avion, pe 3 ianuarie, era un puhoi de lume în Luton la control la pașapoarte.  Bă,  puhoi!  O gălăgie de români,  invazie, cum ziceau englezii în 2014.
Credeam că o să pierd minim 30 de minute la control la pașapoarte în Luton.
Dar nu. Noroc cu rumânii.  Unii sunt mai zgârciți ca mine și ei nu își fac pașaport.  Ei merg “doar cu buletinul”.  Ho, ho, ho! Merry Christmas,  atunci!
Că, vezi dumneata, englezii au scanere automate de pașapoarte. Care funcționează mai repede decât cele din Paris, sau Munich.

Și mai vine și o tanti care zice intr-o engleză impecabilă că cine are pașapoarte electronice să vină în față.
Tanti e româncă, măcar la origine, că zice și-ntr-o română aproape la fel de impecabilă același lucru, că rumânii nu înțeleg engleza impecabilă.  Ei se înțeleg numai intre ei vorbind engleză, iar despre englezi sunt de părere că nu vorbesc engleza bine. Tipic pentru români, dar revin.
Din 20 de metri de oameni încolonați pe 3 rânduri eram vreo 5-10 care aveam pașaport electronic.  Tare sau ce? Mi-a luat 5 minute să  ies.
Ocazie cu care le aduc aminte colegilor mei consultanți mai zgârciți decât mine care nu își fac pașaport :
-Băieți, lăsați zgârcenia. Sunteți consultanți,  un pașaport e circa 2-2.5% din salariul vostru lunar,  o data la 5 ani. Nu vă mai trageți pe cur ca meltenii, că cu ei stați la coadă.
Se știu ei care sunt, nu dau nume :).

Eh, odată ieșit de la pașapoarte m-am dus sageată la ceva informații să văd de unde iau autocarul.  He-he, era coadă ca de cometa la Național Express. Mă uit online, primele 2 autocare erau deja sold out.
Zic, futu-i! Transport englezesc.
Ok, taxi pana în Oxford, cât face?  100-120 de lire. Au! Aproape cât un zbor luat din timp.
Ok, Uber? 60-80 de lire. Tot nu prea merge. Mai ales că nu era nicio mașină.
Aș fi luat tren dar dracu știa cum e cu alea. Vad un birou de la Cross Country cu o negresa care vindea bilete de tren.  Coadă și acolo, dar mai soft.
Care ziceți ca puteam să iau bilet online mă-sa e proastă,  eu nu știam ce tren să iau și  de unde cu google deschis.
Ma așez frumos la coadă, apropo de care, e un prieten care mi-a zis că în UK nu se stă la coadă,  că aia nu știu ce e aia coadă: Am stat în 3 situații diferite la coadă săptămâna aia.
În fine,  îmi vine rândul,  ii spun femeii unde vreau să ajung și zice că mai bine iau autobuzul, că e direct.  A văzut ea ce față am. Îi spun că poate de la prânz încolo că acum e ocupat. Și îmi spune cum e cu trenul. Iau un autobuz până la platforma din Luton (Gară,  gen) ,  de acolo un tren până la St. Parnas Internațional,  sau ceva, de acolo am uitat dracu ce până la Paddington și de acolo trenul către Oxford.  Și de acolo dracu știe ce până în Cowley/ Business park.
Știam sigur că am să le încurc și mă uitam cum îmi mai explică odată.  O doamnă din spate vocifera ceva, gen că până ma gândesc eu să îi dea ei bilet. Avea dreptate.
Dar aici a fost prima chestie care m-a impresionat pozitiv, că două-s toate. Erau când am început să scriu articolul. Până acum s-au mai adunat. Așa…
Cică  “nu,  nu,  e domnul la rând“.  Și :
-Va rog domnule, sa îmi spuneți dacă va mai pot ajuta cu ceva?   Haideți să vă arăt orele de plecare și cum să schimbați.
Oau! Nici urmă de “hai, ba, mai repede”  și ce mai aud prin romanistan.  Și cam așa e peste tot pe unde am fost client.
Bine,  nu are rost să compar cu România.  Dar am s-o pun altfel, în raport cu țări civilizate.
În Germania nu e așa,  în Elveția nu prea e așa, în Franța nu prea e așa.
Nimeni nu are atâta răbdare cu tine și nu se poartă atât de decent.  Cât timp nu abuzezi, firește.

Bine, că am dat 46 de lire pe bilet, mna, aia e: “toate ie scumpe”.

TRANSPORTUL

Care bilet a fost bun pentru autobuzul care duce la gară în Luton. Pe trenul care m-a dus la metrou în Londra. Pe metroul pe care l-am studiat 10 minute, ca nu găseam o linie portocalie acolo unde coborasem,  iar pe cine întrebam erau turiști.  A fost bun și pe linia portocalie pana la Paddington după ce am găsit-o.  Și pe trenul de la Paddington la Reading, că pe ăla direct l-am pierdut cât m-am căcat pe mine la metrou și altul venea “abia în jumătate de ora” spre deosebire de ăla care mergea unde am zis imediat și de acolo legătură la 10 minute pana la Oxford. Și pe trenul ăsta a fost bun biletul. Eram ca Vodă prin Loboda,  și ok, am ajuns la 12 în Oxford, dar cu autobuzul,  primul, tot așa ajungeam dacă îl prindeam.
Trenurile, văd că mai întârzie, dar nici ca în România.
Cel mai mult îmi place afișajul digital din dreptul locurilor care îți spune ce loc e ocupat până unde. Tare.

Ok, la taxi nu a mai fost bun biletul de 46 de lire a trebuit să dau 11.8 lire. 13 na, cu bacșiș.  Pentru vreo 5-6 mile. Cred.
Taxiurile alea arată mișto în filme, dar mi se par mai scârboase decât un Logan. Și nu glumesc cu asta. Și șoferii mai …dar aici e problema mea, trebuie să devin mai deschis cultural. Lol. Să trecem peste.
Zbura contorul de ziceai că bagă ăla impulsuri la greu cu maimuța. Dar nu. Atâta costă.  La aștia, ca în restul Europei,  taxiul are preț de taxi, nu de autobuz cu pretenții.

Chiar,  în UK se lasă bacșiș  la taxiuri?

Englejii nu lăsau când veneau  în Germania.
Le  lăsam eu 5-10%,  eram un domn pe banii companiei :).
Pe banii mei, sunt domn doar dacă cere obiceiul locului. Cum nu știu, las, că poate mă bat ăștia.

Mai multe cu transport că au trecut săptămâni.

National Express – firma de autocare.

Bă, sunt buni ei. Condiții decente , de mers se merge, îți iei bilet cam din orice poziție, scump și ăsta , dar asta e, mă obișnuiesc. Hauevăăr…să le iau morții la pulă, că acum două săptămâni am zis să iau 737-le  din Oxford la Luton. Și pleacă el de undeva din autogara centrala Gloucester Green, sau ceva , de unde am să aflu mâine, că atunci nu am ajuns.

Că de ce n-am ajuns? Că coechipierul meu, care este și team lead, un indian aciuat pe-aci cu pașaport de care trebuie, deci de multă vreme, a zis că îi e lui în drum să mă ducă la 737, dar nu la autogară, că e în centru și e aglomerat, ci mai acana,  in Sandhills la o autogară Thornhill Park and Ride, nu contează numele.  Contează că pe site-ul lor zice că ăsta are oprire pe acolo și e în drum.

Eu, de obicei, nu prea-s flexibil la rute când nu știu pe unde dracului merg, dar m-am gândit așa simplu. Taxi până în centru 13 lire cu mizeria aia neagră, sau moca cu colegul cu RAV4  până în Sandhills , mai vorbim una alta, plecăm când suntem gata, mașina la usă ( începuse să lapovițească ).  Sandhills it is. Și mă duce omul, ca să-mi facă un bine și mă lasă fix în ușa autogării, că se lăsase înspre zăpadă și cam cu vânt așa. Și n-aveam umbrelă. După ce a plecat mă duc să văd la care peron trage ăla. La niciunul! N-auzise nici dracu de National Express in Autogara aia. Un șofer de la altă firmă ”The Oxford Tube” auzise și zice:

-Vezi că mai e o ”bus station” pe partea ailaltă a străzii.

Văzând viscolul de afară creierul meu visa la ”ia uite, coaie, au ăștia două autogări în aceeași intersecție , ce tare!”. Și am luat-o la pas prin cirofleașcă . Nici trecere de pietoni nu era, să trec o stradă de 4 benzi.  Am văzut stația. Era de aia gen stație. Adică, o placă și o acoperitoare sub care oricum mă ningea. Scria acolo National Express și numere de rate, dar altele decât ce-mi trebuia mie. Și mai erau alte firme. Era 4 și zece. Mai aveam timp. Dar cam căcasem steagul și mă gândeam că soluția corectă ar fi să iau un taxi până la autogara inițială , de unde aveam bilet. Poate ajungeam până la și jumătate, dar din pulă taxi. Ningea pe mine.

Când oprea alt autocar  de la te miri ce firme, întrebam șoferul dacă știe cumva să oprească pe aci 737. A zis unul că da. Știe el sigur. Super. Deja mi-a revenit jumate de spirit. Jumătatea ailaltă stătea înspre viscol . Zic, hai să sun la ăștia, în pula mea, să mă asigur. Sun degeaba, în  5 minute nu mă preia nimeni. Văd pe tabla de stație un număr de telefon al ăstora de la NE. Altul decât la ce sunasem eu. Ăsta de pe tablă era de ăla cu suprataxă, 40 de peniși pe minut. Mă piș în ei de pence, sun și gata. După 1 lira și douăzeci, o ardeam încă pe încălzire cu robotul prin meniuri. Bag pula în ei, zici că am sunat la sex prin telefon! Am închis. Mi se încleștase mâna pe telefon , era și 25 și nu trecuse niciun autocar de la National Express pe acolo. Al meu urma oricum să ajungă pe la și 45.

Scot foaia A4 pe care aveam biletul să mai verific odată orele.

Erau bune. Dar îmi atrage atenția cât de lucioasă e hârtia. ( poveste în poveste)

Am printat-o la birou. Pe unde am lucrat prin Romania, toate firmele aveau hârtie la imprimantă de zici că era scoasă din veceu.  Toți cu ifose că ei reciclează.  Vrăjeli de zgârciți cu  reduceri de costuri. Cam așa era și prin Germania. Să-mi trag una de nu aveam hârtie mai bună acasă și și aia e ordinară, mată, de 10 lei topul. Că   nu prea știu de unde dracului să iau mai bună. Bă, hartia astora de la birou e așa tare și lucioasă de poți să-ți printezi buletinul pe ea. Serios, ma uitam că cred că nici pozele de la nuntă nu-s pe hârtie așa de bună. Nu e treaba neapărat de cât costă, ci de unde dracului o procură. Și mă gândeam așa că  văzusem secretara pe la prânz că toca maldăre de hârtie de aia, de acte ce trebuie distruse. Umpluse un sac de gunoi de 60 de litri. Pfuu, asta e bună de luat acasă așa scrisă, o șterg și  imprim albume foto pe ea .

Mă gândeam la asta în timp ce  fulgii de zăpadă se fărâmau pe foaie , se topeau,  iar picăturile de apă se scurgeau de pe ea ca de pe gâscă  la mine în manșeta cămășii.

Se făcuse  și jumătate, deja spre întuneric , nu  mai venea niciun autocar, iar mâna îmi inghețase cu  foaia ațintită de zici că citisem tot timpul ăsta.  Mâna cealaltă era mai ok , că aveam mânușă, timp în care mă întreb de ce stau așa, ca prostul, cu aia în mâna goală. O iau cu dreapta, o vâr în pozânar  și îmi încalț mânușa, cu greu, în copita moartă.

Atunci mă lovește o idee. Bă, pula mea! Dacă stau în sensul greșit?

Mă mai uit o dată la ceas să mă asigur că nu stau degeaba. Cât scot telefonul, iese și biletul din buzunar și cade într-o baltă. De data asta se uda un pic. Îl bag la loc , în timp ce văd că e și 31. Abia a plecat din autogara centrală. Ok, ma uit la busola de pe telefon , pula, nu înțeleg nimic.

Pornesc google maps. Văd drumul, văd direcția spre  Luton a străzii și pornesc. Pe jos, să văd încotro mă mișc pe hartă. Deh, nu mai e cum am învățat la școală cu mușchi de copac, soare , mai ales că e aproape beznă și înnorat total. E  cu sateliți acum. E bine unde sunt. Ca să mă asigur, la primul autocar care oprește întreb pe cineva dacă asta e direcția spre Luton a drumului. Nu știe, dar crede că da, că în partea opusă e Oxford. Așa mă gândeam și eu.

Încă mai zâmbesc când trec oameni pe lângă mine. Dar cam ca Isus pe cruce , că mi-a înghețat rictusul și simt niște  junghiuri în degete.

Bun. Aștept în continuare bățos să vină mizeria aia odată. Bățos că-s  tun. Mi-am băgat puloverul în  troler la birou, că dacă merg cu mașina până la autogară nu-mi trebuie, mă încind. Am tricou de luat pe sub cămașă, cămașă, sacou și pardesiu, dar ma simt ca și cum aș fi în pula goală. Ah , am pălărie și fular. Nu prea ajută ele la vremea asta, dar să vezi ce bine îmi stau!

Pe la și 50 mi se pare că nu prea e ok să întârzie 5 minute în numai 4 stații, dar zic, că hai, că e posibil. Pe la 5 și 10 îmi dau seama că sunt un bou, mai ales după ce simt că îmi îngheață și mâinile în mânuși, așa că plec frumos înapoi înauntru, la căldură. Îi întreb pe ăia cu ce pot să ajung la Luton din autogara aia, iar ei se uită la mine și dau din umeri. Mai că îmi spun ”cu mă-ta”.  De fapt, îmi explică drăguț cum că tot ce pleacă de acolo merge în Londra, Heathrow, sau Gatwick. Am idee cum să ajung de pe Heathrow, sau din Londra pe Luton, adică vag , pe google maps, doar că nu prea mai e timp nici dacă aș ști pe unde merg.

Așa că aleg varianta logică de a călători de la Autogară la Aeroport. Sun, în pula mea, la un număr de taxi. Că deși veniseră mai mulți responsabili de la informații, nu auzise încă nimeni de Național Express să oprească acolo, darămite de cursa mea.

Când îmi spune ăla că o să mă coste 88 de lire mă ia cu  niște călduri , dar aia e, mă cam așteptam. Și la mai mult. Aștept 20 de minute, însă odată urcat într-un E Klasse ( bine că nu au trimis mizeriile ălea vechi de care-s așa mândri )  nu mi se mai pare așa scump. 90 de lire mai încolo  eram la Luton. Încă îi înjuram pe ăia de la National Express și cele 20 de lire pe care m-am pișat, dar asta e . Am pierdut în viață mult mai mult și n-am murit, ocazie cu care luăm o pauză de poezie motto, pe care o știu din liceu:

Ai pierdut un car de bani,

Ai pierdut și ani 

De școală,

Ai pierdut grâul din spic,

Dar când pula ți se școală

Parcă n-ai pierdut nimic!

Nu știu dacă era în programă, nici cine-a scris-o, dar e bună și cam așa îmi conduc viața.

Drumurile

Mă, ce să zic. Nu are rost să compar infrastructura cu România. M-ar scuipa lumea care mă cunoaște și a mai trecut pe aci.

Drumurile sunt bunicele. Calitatea asfalltului pe autostrăzi e chiar mai bună decât aia pe care am văzut-o în Germania.  Asta poate și pentru că în Germania e mai mult trafic greu, din ce-am observat. În fine. Asta e, dar cam atât.

Viteza de circulație pe oriunde e  de melci.  Se circulă mai lent decât oriunde am fost  pe autostrăzi,  pe naționale, care-s cam ca autostrăzile cu 4  benzi și sensuri separate, la fel și în localități. Peste tot, frate. Fucking slow. Nu aberez. Am călătorit cu autocarul pe traseele  Luton – Milton Keys – Oxford, Birmingham -Oxford,  iar cu taxi-ul Oxford – Luton si retur și pe M25 și pe altă variantă.  Iar dacă dă un pic de zăpadă, cum scriam mai sus, de nici nu se vede pe stradă, auzi pe toată lumea cum zice că e ”very bad wheather”,  scad limitele de viteză impuse peste tot ( au semne de circulație electronice, pentru asta) și nici nu contează, că toată lumea merge oricum chiar mai încet de atât de mă întreb dacă-s handicapați sau sunt toți ca mine, de au condus doar pe partea ailaltă și le e frică. Unde e, mă, nene, bad weather, că eu merg pe drum cu zăpadă așternută pe el mai repede.

În Germanistan, pe autostrada, mă mișc de 2 ori mai repede. Ori că sunt cu taxi-ul , ori că conduc eu rabla. Și în România mă mișc mai repede chit că-s drumurile proaste. Nu în București, desigur, că nu ai pe unde.

M-am uitat la o chestie legată de drumuri.  Nemții sunt mai civilizți și vezi asta pentru că nu vezi gunoaie aruncate pe marginea drumului. Ori că le colectează mai des, ori că chiar nu aruncă lumea. Nu știu cum e aci, dar eu in cei 8000 de km de condus în Germania nu am văzut o persoană să arunce ceva din mașina și nici nu prea am văzut gunoaie pe margine.  Pe aici am cam văzut. Nu chiar ca în România, cu veceu în aer liber și ghenă în dreptul oricărei păduri, dar vizibil.  Vorba aia, nici iarba nu e tunsă,  nici mărăcinii nu-s curățați așa de compulsiv precum la nemți.

CASELE

Bă, de afară arată superb. Din nou, mai vezi dărâmături, nu-s întreținute chiar ca în nemția, ceva îmi spune că nenii aștia sunt mai leneși așa, dar frumoase. Mai frumoase ca ălea nemțești, adică mai pe gustul meu.

Mă pot atrage 2 chestii la o casă, lucruri care-s total subiective, fără vreo utilitate deosebită, și țin strict de estetică.

1 – Să aibe  ferestre cu șprosuri. Așa mi-am făcut și eu  termopanele de la verandă de acasă. Nevasta știe că ea a plătit factura cu 50% mai mult decât dacă le faceam obișnuite, doar că le-am vrut verzi și cu d-ăstea.

2 – Să aibe  o chestie care nu știu cum se cheama, credeam că îi spune alcov, dar încurcam termenul grav.  Livingul să aibe o ieșire așa, ca un balconeț, din linia casei. Dacă e și hexagonal, sau măcar octogonal, circular, mă excit. Gen , să nu fie chiar dreptunghiular că e  nașpa.

Uite ici poză:

Cu șprosuri de care îmi plac mie nu am , dar pun mâine una că am văzut destule case.

Bă , treaba e că doar pe afară. Înauntru sunt ordinare, evident. Ordinare, în sensul că nu au nimic special, nu că te caci în curte, gen.

Și sunt fantastic de scumpe.

Am stat, luna asta, o săptămână cu AirBNB-ul  și a fost ok , nu m-a tranșat proprietarul , iar 2 săptămâni la o chestie care contează ca hotel, gen rezervat pe booking.com, dar nu prea e.

Adică am o cameră suficient de mare pentru o persoană ( am stat în camere de hotel mai mici), am  un birou de unde scriu acest articol, un pat dublu cu saltea bună, păcat că o pot folosi doar să dorm, că aia e , sunt singur.

Am un LCD de 82 pe masă cu  cele nu-știu-câte-sute de canale ”free to air”, wifi moca și merge binișor, 2 sticle de apă plată îmbuteliată săptămanal, cana electrică de fiert apă, cafea, ceai și ciocolată moca, baie ( nu râdeți unele chestii au baie comună , inclusiv d-ălea de le iei de pe booking) care nu e cine-știe ce , dar are duș cu baterie termostatată, zic că e sufi și cam atât. E ok, doar că nu e hotel. E etajul superior al unei cladiri care la parter are magazine, iar asta e afacerea unui pakis, arab, dracu să-i ia nu-i disting . Cam scârție podeaua, e cam dubios, dar e aproape de muncă și cam cel mai ieftin . Într 60 și 80 de lire pe noapte , în funcție de când faci rezervarea.  80 de lire pe noapte e aproape de 100 de EUR. La banii ăștia stăteam la hotel pe bune și în Munich, cu mic dejun inclus.  N-ai să vezi așa ceva pe aici.

M-am uitat să-mi iau o cameră , suită, garsonerie, ceva. Nu în centru, că nu-mi trebuie, eu am treabă mai la margine. Mă gândeam că dacă ies cu plata pe lună mai puțin decât hotelul, o iau. Evident că trebuie să fie mobilată/ utilată.

Păi, treaba stă așa. În primul rând că fără  nino d-ăla , adică dacă nu mă înregistrez la ăștia aci ca rezident,  e complicat. Și de înregistrat nu mă înregistrez, cel puțin nu încă, pentru că taxe.

Să zicem că trec peste asta, ăștia vor să le arăți fluturași de salariu, extras de conturi bancare deschise în UK, evident. Banii nu-s de ajuns.  Ok, pentru termen scurt cred ca găsesc la niște agenții și fără, pot să mă recomande recrutorii ăștia ai mei și banuiesc că altfel te vede lumea.

Dar să mă opresc la prețuri. Până în 600 de lire găsesc doar camere  in ”shared house”, adică mai împarți casa aia dracu știe cu cine, cu baie comună, bucătărie comună, pula mea. O chestie ca o garsonerie, suite cred că îi spune, unde tot împarți casa , dar ai baia ta, ești mai separat așa,  am găsit pe la 800 dar nu sunt sigur. Din ce văd, de la 1000 în sus găsesc o chestie cu 1 dormitor, adică cam ca un 2 camere în Romania. Dar mai greu cu zonele, că nu-s așa multe pentru d-ăștia ca mine.

Dacă vreau să vin cu familia, nu aș sta în 1 bedroom , în niciun caz pe termen lung, că-mi bag pula în ea de viață. De vreo 7 ani locuiesc în apartament cu 4 camere în București, mi-e un pic mai dificil, știi? Deci de la 1300 de lire în sus mă uit. Bă și-s mici! Cât de frumoase sunt pe dinafară, așa de cutii de chibrite sunt pe dinăuntru , de zici că Ceaușescu de la ei s-a inspirat, dar până și el a construit chestii mai măricele de prin 80 încoace.

Al doilea lucru care îmi pace aci e că ăștia vorbesc engleză.  Adică, e ca și cum aș auzi românește. N-ai cum  să nu te descurci. Si că am ajuns și eu undeva unde nu îmi mai zice lumea ”bă, ce bine vorbești engleză, ai locuit in UK?”. Nu vorbesc atât de bine,  dar na, când observația vine de la nemți și polonezi, e de înțeles. Și de la români, desigur.

Că am zis mai sus că revin, relativ la asta. Tot aud români , inclusiv oameni în care am încredere, că domne, că e greu, că ăștia vorbesc engleză nașpa, că nu-i înțelegi, că accent. Îmi vine să dau ochii peste cap.

Nu am avut până acum probleme să înțeleg vreun englez. Adică au fost vreo doi cu accent de indian, de credeam că mă scuipă, dar e alta problemă. Dintre ăia care par localnici toți mi se pare că vorbesc engleză atât de frumos și nu văd ceva in neregula, sau nu la ei. Și am vorbit și cu oameni cu accente mai amuzante de prin Birmingham  si Liverpool, dar e ok.

Nu vorbesc eu chiar ca ei, na, dar asta e limba pe care îmi place s-o aud și zău dacă  nu merită să stau vreo niște ani pe aci numai pentru atât. Că aici mai am ceva de învățat și la asta.

Și-ar mai fi de spus, dar mai am și alte chestii de făcut și revin cu alte ocazii. Zic că e destul pentru ”first contact”. Încă îmi formez opinia. D-aia n-am zis nici că-i nașpa , nici că-s câinii cu covrigi în coadă.