Citeam un rant despre iPhone X.
Și ma gândeam, în contextul ăla, la telefonul meu cel mai rezistent – Nokia 8210. Circa 50 de dolari.
Un telefon procurat în condiții dubioase prin 2003 și pe care l-am ținut doar până în 2005. Doar doi ani pentru că m-am purtat cu el barbar. A murit definitiv când le arătam unor colegi că rezistă să dau cu el de perete în sala de curs unde învățam într-o seara pentru examenul de a doua zi.
La bulanul meu, s-a înfipt într-un cui și ăla a fost :).
Acum frate-meu făcea curat prin casa de la țară și arunca chestii. Și mă întrebă dacă îmi mai trebuie ăsta. Lol. Dacă nu îl înfigeam în cui avea mari șanse să mai meargă și azi.
Toate telefoanele mai recente decât ăla pe care le-am avut funcționează încă.
Ce știa telefonul ăsta? După standardele de azi nimic. Așa, avea memorie de 250 de numere ( majoritatea din vremea aceea aveau memorii mai mici), dar șmecheria era posibilitatea de a memora 8 numere pe voice dial. O chestie total inutilă, dar era șmecherie că o aveai.
Și avea port de infraroșu și puteai sa comunici cu alte telefoane, să joci unele chestii mizere și să trimiți imagini de fundal și ringtonuri. Un fel de tata mare al lui Bluetooth, dacă nu chiar tac’so.
Pe vremea aia telefoanele se construiau în Europa. Lumea făcea nazuri că nu vrea telefon cu baterie făcută în Ungaria. Noooo, ungurii făceau baterii nașpa și lumea făcea nazuri. Telefonul să fie făcut în Finlanda, iar bateria, dacă nu tot acolo, măcar în Germania sau Cehia.
Ehm,presupun ca acum chinezii ok, nu?
