Life and marriage

Au trecut destui ani și nu îmi mai aduc aminte multe lucruri nealterate din viața de dinainte de căsătorie . Da, blogul unui om însurat, lol.

Nu că nu îmi aduc aminte, sau că nu am avut o viață înainte de a fi căsătorit, am avut mai multe, vorba aia .

Doar că în ciuda faptului că timpul poate fi măsurat discret ca și spațiul și că, sintetic , ai putea în teorie descompune viața omului în momente de timp și spațiu și reda obiectiv acțiunile și jurnalul vieții lui ele nu se stochează așa înauntrul nostru.

Oamenii, nu avem niciunul dintre noi percepția obiectivă de trecut. Trecutul meu nu este așa cum s-a petrecut el, ci așa cum mi-l aduc eu aminte, așa cum ți-l aduci tu aminte.

De fiecare dată când deapăn firul trecutului îmi scapă un pic de prezent în el. De fiecare dată când încerc să mă bucur de o nostalgie veche o stric. Nu contează nici măcar evenimentele stocate pe bandă sau film. Ceea ce port cu mine nu este imaginea de pe poză, sau de pe film , ci impresia mea cu privire la ea. Iar impresia mea este de multă vreme impresia noastră.

Nu există termenul de “pe mine nu m-a schimbat relația, sunt la fel că la început , inalienabil “. Dacă ar fi așa, foarte probabil ai fi singur sau în relație cu o umbră a ta.

Prin urmare amintirile mele sunt ale noastre. Ce amuzant când te gândești la expresia aia misogină că soția îți ia numele și tot ce ai pe el. Da, chiar și amintirile le împărți cu ea. Nu ai cum altfel și chiar dacă le ții pentru tine, tu-ul de-acum care îți târăște trecutul glorios sau nu prin prezent este “noi” . Este tu-ul pătruns de partenerul tau. Trupul e al meu, dar bucăți de cod din mine nu îmi aparțin, eu n-aș fi generat vreodată așa ceva singur.

Singura șansă să îți păstrezi amintirile așa cum vrei e să îți reconstruiești acea bucată din trecut în prezent, dacă merită, s-o faci conștient și să pui amprenta ta pe ea.

O amintire puternică a mea este casa. Casa asta sunt eu. Verile petrecute aici cu prietenii mei m-au format ca om social .

Verile în care scriam, rupt de beat, poezii naive pentru gagici care erau total dezinteresate de eul boem de atunci și care nu au dorit face parte din trecutul meu, m-au format ca romantic ( nu râdeți, în felul meu bolnav ) și nostalgic.

Iernile in care mă jucam fără știrea alor mei zi lumină pe consola Terminator, sau legam transformatoare să creez aparate de distilat apă și alte soluții și mai ales de dat foc la casă și futut instalația electrică m-au format ca inginer .

Verile în care mă trezeam sa ud gradina m-au format ca responsabil și pasionat de automatizare.

Verile în care nu puteam să fac ce aveam de gând să fac, că învățăm ba pentru examene, bă pentru corigența la matematică, ba pentru restanțe, dar și iernile în care învățam pentru olimpiade și mâncam mere înghețate după care îmi tratam durerea de burtă și burnout-ul cu țuică, m-au format ca om perseverent.

Nopțile in care am stat singur meditând, m-au format ca mizantrop și m-au ajutat să îmi tratez frica de întuneric, frica de fantome, strigoi, moroi, iele și ce mai găsești atârnat în poveștile horror de la țară. Și să o apreciez. Singurătatea.

Eu nu aș fi fost ăsta fără privilegiul de a mă maturiza liber într-o casă. Râdeți dar majoritatea nu au avut asta.

Majoritatea celor de vârsta mea nu aveau un spațiu unde să crească . Aveau doar o cameră într-o casă, sau într-un apartament. Casa de la țară a contat în viața mea enorm.

Că uite-ma, încă sunt legat de ea și mi-am legat și soția.

Ți-am spus că nu există eu.

Și am reparat casa asta așa cum se ridica ea in mintea mea. Am păstrat geamurile și ușile vechi, verzi din lemn. Am refăcut geamlâcul , cu termopan dar verde și în aceeași temă.

Am restaurat prispa verde, așa cum a fost ea, pentru că lucrurile astea fac diferența. Știu că nu înțelegeți , că ați putea foarte bine să locuiți în orice casa și s-o faceți a voastră. Știu și eu. Dar eu o am deja pe a mea ( nici măcar nu îmi aparține în acte, lol ) . Casa asta nu e altcuiva. Nu poate fi.

Well, până la un punct. Din punctul în care amintirile mele s-au terminat sau au încetat să se suprapună peste prezentul nostru lucruri s-au schimbat. Via din fața casei s-a transformat în gazon . Cu flori și lavandă. Astea nu erau ale mele, dar acum sunt.

Eu nu aș fi văzut vreodată casa asta acoperită cu cărămidă decorativă, dar dă bine, tre’ să recunosc.

Aș fi văzut însă zidul păstrat albastru , că albastru mi-l aduc aminte, chiar daca o nuanță spălăcită ieftină și veche.

Cat timp păstrează și trecutul meu e ok. Ne putem înțelege la viitor. Dar stai, ce …

Îmi aduc aminte că soția mi-a zis că vrea să deseneze floricele și nori pe casă, dar chiar pe prispa verde…

Astea nu erau parte din amintirile mele care acum sunt întinate și modelate de valurile prezentului și viitorului încă ne desenat in mințile noastre. Dar acum sunt.

Acum nostalgia mea are floricele happy-happy . Nu e chiar cum îmi imaginam c-o să fie trecutul dar, hei, suntem doi în treaba asta numită viață de familie.

Țevile mele de irigații trebuie să fie ascunse, culorile mele monotone trebuie să fie înveselite.

Măcar pereții trecutului meu să rămână albi, neîntinați. Sper.