Citeam articolul ăsta și mă gândeam că , în mare omul are dreptate în raționament, dar titlul e scris așa, ca de bugetar, om care nu are de a face cu lumea privată, adică ceva ce îl face “Prostea Împărat” .
Așa e, inflația nu generează neapărat locuri de muncă dacă te referi la consum intern, adică să consumi unde produci.
Dacă vorbim de o economie ca a României, cu balanță externă pe consum și cu producție sau servicii pentru export, consumul nu e influențat de politică internă ci de cea externă, sau comunitară. E evident că există și o parte a economiei “de uz intern” iar aceea e posibil sa sufere din motivele corect enunțate în articol.
Dar partea cu “mă duc să cer salariu mai mare angajatorului și sunt dat pe ușă” e de amuzament. Pentru că e doar o problemă de corelație la piața muncii. Desigur că în perioada de tranziție cam așa se întâmpla. Salariile creșteau in urma prețurilor, că erau 10 la ușă.
Ideea pe care nu o spune nimeni e că piața muncii acum e mult mai amplă, extinsă inclusiv în afara țării și sunt atât de puțini oameni și chiar dacă ar fi altfel, mărirea de salariu se cere oricum din prag cu un picior afară , după ce ai găsit deja mărirea aia la altul, la modul , dă-mi sau plec eu pe ușă acum, nu-i nevoie să mă dai tu afară .
Problemele sunt altele , de disrupție a economiei. Când toată lumea se frăsuiește de la un angajator la altul, proiectele pe termen lung suferă , implementările rămân în urmă, energia frecușului de pe un nivel salarial pe altul ( de la un angajator la altul, că asta e problema ) a forței de muncă, atunci când se face generalizat , pune bețe în roate economiei.
Da, sunt unii care pierd. Aia care nu-s buni la ce fac. Că e mai greu un pic pentru ei să pună pula în prag într-o economie care se clatină.
