UW: Îmi pare că acțiunea concertată de sensibilizare globală poate produce opusul

E un pic legat de războiul ca status quo. Și foarte legat de prezentarea transparentă și vag cenzurată a ororilor cauzate de ruși, în general în Ucraina, dar în particular în Bucea – probabil că va rămâne în istorie drept ”Masacrul de la Bucea” din războiul ăsta, dacă n-o să descopere în alte orașe mai rău.

În toate războaiele se produc masacre, nu spun asta ca să bagatelizez situația, ci pentru a sublinia faptul că atât timp cât un război există, crimele de război și genocidul fac parte din realitatea lumii cuprinse de plaga asta.

Față de alte războaie, ăsta are un grad ridicat de transparență, adică e documentat ( subiectiv , dar orișicât) și prezentat încât un număr ridicat de informații foarte detaliate sunt disponibile. Ultimele războaie au fost din ce în ce mai documentate, dar nu cred că am văzut un alt război atât de scurt ( n-au trecut două luni ) care să producă un volum așa de mare de materiale informative.

Nu numai că sunt disponibile, dar au si un reach foarte mare, că vrei sau nu vrei, dacă ai internet, ai văzut ceva poze, dacă descriu una mai circulată( nu, n-am s-o fac) cu siguranță știi de unde e.

Înțeleg de ce fac ucrainienii asta și nu-s cumva de părerea că ar trebui cenzurați ei. Să ascunzi sub preș ceea ce se întâmpla nu are cum să ajute. Cred însă că ar trebui să ne cenzurăm noi singuri, înspre binele nostru, de la a consuma informația asta în cantități toxice, că ne consumă ea pe noi.

E util să știm ce se întâmplă și să reacționăm, luăm atitudine, avem o opinie despre acțiunile pe care le vor lua statele noastre cu privire la asta , că ne privesc și pe noi. Dar nu-i nevoie să consumăm, mai ceva ca medicii legiști și procurorii militari, fiecare gram de moarte, durere și distrugere.

Efectul imediat e de inflamare și hype – însă pe termen lung ne obișnuiește cu un nivel nesănătos de cruzime și ne dezvoltă și ne hrănește niște sentimente și dorințe urâte.

Cu toată cruzimea lui, războiul ăsta de-o lună încă nu se compară , la nivelul genocidului și a numărului civililor uciși cu alte războaie mai lungi. Din nou, n-o spun ca să minimizez tragedia oamenilor acestora, ci tocmai pentru a semnaliza că asemenea niveluri de distrugere ar trebui să fie inacceptabile, dar uite că, în războaie mai lungi se dezvoltă în mentalul colectiv, atât al participanților cât și al martorilor, un soi de adaptare și rezistență / toleranță la situația nefastă. Și cu cât conflictul se lungește și oamenii, inclusiv factorii decizionali se obișnuiesc cu jegul situație, cu atât soluții pe care acum nu le-ar accepta nimeni, devin „OK”.

În al doilea război mondial S.U.A, a cauzat moartea a intre 120,000 și 200,000 de oameni, majoritatea civili, doar prin acțiunile de bombardament nuclear desfășurate în 2 zile. Din nou, nu spun asta să-i scuz pe ruși.

Ci pentru a semnaliza că după toate ororile și repetatele episoade ( serial de câteva sezoane, nu alta) anterioare de genocid din mai multe zone ale lumii, au dus la o asemenea soluție monstruoasă pentru a – culmea – sfârși un război și a și funcționat. Și e posibil ca în contextul ăla să fi fost cea mai bună soluție pe care au avut-o la îndemână, deși au analizat 4.

President Truman had four options:  1) continue conventional bombing of Japanese cities; 2) invade Japan; 3) demonstrate the bomb on an unpopulated island; or, 4) drop the bomb on an inhabited Japanese city.

Cum au ajuns să aibă opțiunea 4 măcar pe listă, în condițiile în are știau destul de bine cam ce efecte poate să aibă și să ia în calcul ceva ce era clar că o să ucidă zeci de mii de civili?

Păi îi bombardaseră deja destul convențional, le omorâseră 300 de mii de civili +/- (da, nu erau poze pe twitter cu absolut toți , ca acum, dar ăia din Japonia le vedeau zilnic*). Și tot nu voiau să se predea, erau un pic mai răi decât ucrainienii, soldații alora luptau pană la moarte sau se sinucideau, rata capturaților era de sub 10%, raportat la decedați.

Simulările estimau, prin urmare, pagube de 400-500,000 de vieți omenești din partea aliaților ( unele surse le umflă la posibil peste 1 milion) și undeva la peste 1 milion de la japi.

Motivele pentru care s-au predat japonezii după două capace nucleare sunt complexe și s-au întrecut alții să le dezbată, pe mine nu mă pasionează. Ce e interesant e cum ajungi la genul ăsta de escalare .

Se construiește pe bază de cifre și uzură. Truman, omul care a decis atacurile îi scria soră-sii că a făcut-o pentru a salva viețile a 250,000 de americani – pe care altfel îi trimitea să-i bată pe ăia, că nu voiau să se predea, se înțelege.

. “It was a terrible decision. But I made it,” the 33rd president later wrote to his sister, Mary. “I made it to save 250,000 boys from the United States, and I’d make it again under similar circumstances.” 

Când văd așa cifre cu 3 zerouri după virgulă, că nu se mai uită nimeni la ce e sub 1000, nu pot să nu mă gândesc, băi ce se devalorizaseră oamenii în perioada aia. După atâția ani de măcel planetar, cam aia se întâmplă.

Strategia pe care au abordat-o ăștia s-a bazat pe o lovitură atât de puternică încât să sensibilizeze nervii bătătoriți deja de război și dezastre ai japonezilor. E vorba și de cultura lor, știu, dar ideea rămâne.

Imaginea macabră a lumii măcinate de război e la fel de reală ca imaginea frumoasă a lumii civilizate și protejate de convenții, acorduri și compromisuri, atât politice cât și individuale. Ambele sunt posibile și ne reprezintă. Adesea aud că ”asta e adevărata față a oamenilor” – atunci când scot ce-i mai rău din ei.

Nu-i așa. E o față care se arată când niciun compromis nu funcționează, când nu mai avem alte soluții și când suntem OK cu asta.

Consumul în exces de orori de război poate dăuna societății și sănătății.