Răfuiala dintre Israel și Iran pare un ”power slap” ( gunoi de sport care a căpătat popularitate globală) la nivel geopolitic.
Discuțiile sunt că le-ar fi distrus câteva baterii de apărare antiaeriană S300-PM2, atacându-le cu avioane F35, care sisteme de aeriană ar trebui să protejeze Iranul tocmai de astfel de atacuri.
Atacul e un element de PR de care Statele Unite se bucură, de aia nici n-o să zică mare lucru, se bat pe burtă, că nu au prea multe ocazii să testeze F35-urile împotriva unor sisteme de apărare teoretic comparabile, într-o luptă reală.
Poate că momentan iranienilor le ajunge, că au pierdut și mixerele de combustibili de rachete cu care mai dau ei, dar au anunțat că își vor tripla bugetul pentru apărare.
Nu e mult, bugetul Iranului se învârte pe la 7 miliarde de dolari, al României, curent este acum, mărit, cam 8 miliarde de euro. Dar dacă ăia și-l triplează ( sunt o țară mai mare, dar cu costuri cu munca mai mici) => cursa înarmărilor și nu, nu cred că asta duce la renunțarea lor la planurile nucleare.
Nu are iz de de-escalare, ci de înarmare.
Chiar dacă îngheață conflictul cu Ucraina de la anul, e doar pauză de înarmare pentru toată lumea, să ne revenim ca boxerul din pumni. Nu e că mergem în direcția greșită, e că nu știm clar unde și pentru ce. Nu ”de ce” – aia știm, ci ”pentru ce”.
Quo erimus crastimo?
Am luat ( așa spun oltenii la furt, că ”fură” e parte din conjugarea verbului a fi) poza din feat de aici, fără a plăti drepturi de autor.
