Fantoma intemeietorului de testament nou se ridică an de an prin fumul grătarelor de Paște.
Altarul de sacrificiu modern zeciuieste un pic povara fumului greu urcat la cer și înlocuiește transformarea cărnii în cenușă și fum, cu transformarea cărbunelui sau lemnului. În fond, carnea e bună aici la noi, cerul trebuie doar sa primească danful de cârnați de miel și să saliveze la buna viață de muritor. Viață bună din an în Paște, adică.
Preafericitul Dănete își pierde anual din fericire, simbolismul creștin fiind deja pierdut în fumul laic și înecat în duhorile bahice ale Pastelui.
Tradiția e încă în oameni ca o reminiscența genetică ancestrala, un coccis comportamental, rămas doar pentru că e despre oameni și substanță . La atât s-a redus, spiritualitatea fiind intrată în doagă demult. Ouăle se ciocnesc roșii doar pentru că sunt tangibile, manifesta prezență fizică și ca în orice ritual păgân, aspectele ăstea sunt mai ușor de imitat și prezervat deoarece nu necesita spiritualitate, credință nebună în caracterul smerit și onest al unor Preabogați Maeștri ai Duhului Sfânt și nu îți cenzurează nimeni accessul prin “merit”. Ok, se cade să arunci din încheietura ceva în cutia milei de la intrarea oricăreia din nenumăratele case ale domnului și nu chiar mărunțiș, dar merge, se face tot imitativ.
Nu mă îndepărtez de meandrele concretului, ci vorbesc despre faptul că
sărbătoarea și-a pierdut implicitul religios și complicațiile asociate.
Gen, să mori tu că-mi poți spune care e ultima zi de post pe care ai ținut-o, măcar de la mâncare.
Sau când ai pupat poala popii ultima oara într-un exercițiu de autodelatiune, numit simbolic – spovedanie.
La înviere încă mai merge lumea, că e tot așa, cu ritual mimetic ușor de reprodus de către animale ( uugh-uugh! 🙈 ), lumânărica, ouț și păștică – dacă chiar ai coaie în a te aventura blasfemic în taina împărtășaniei, ultima Frontieră a credinței, rezervată doar celor încă îndobitociți în secolul al XX-lea, sau celor mai prefăcuți.
Însăși învierea domnului din ziua de duminică se vede dată la o parte din ierarhia tradițiilor de Paște ale oltenilor și înlocuită de pomana de luni, pomenirea morților cu bucate și vin, fie-mi numele lăudat, fiind mai importantă decât sărbătorirea vieții.
În fond, trebuie recunoscut faptul ca suntem toți făcuți din grămezi imense de căcat, cum altfel am putea să ne sărbătorim mai cinstit existența.
Simbolul cel mai de preț de data asta nu e ➕, ci cheia mașinii pe care o parchezi în poarta bisericii, ai mei stau chiar în poartă #nojoke. Eu am venit pe jos, cine vrea să vadă un Hyundai la casa domnului. Nimic divin, până și un amărât de Opel poartă în bot fulgerul vreunui zeu mărunt și decăzut, mai bun oricum decât o literă, dar nu mai bun decât inelele lui Saturn.
Aici se vede diferența de clasă S, E, sau C.
Și tot așa înțelegi de ce toți preacuratii slujitori ai domnului sunt iubitori de logo care împarte în trei puterea cercului divin.
Trufaș și poate tâmp, tineretul n-a voit a înțelege că Sfânta Treime înseamnă stea în trei colțuri, prin urmare tot mai mulți numără și “Aminul”, sau poate încearcă și o reprezentare a omului în cercul puterii, invocând puterea crucii în împărțirea cercului în 4. Astfel ii vezi mândri afișându-si credința, sau poate erezia, provocându-i pe fundamentaliș
ti . Unii dintre ei au luat-o chiar de buna și conduc din dreapta tatălui, că așa au astea anglicane așezarea.
Lumea vrea sa se vadă.
Facebook, ca Facebook, dar ne mai vedem unii cu alții la un schimb de pomeni. Pentru alții să se vadă înseamnă să fie vizibili și aici ar fi intrat bine niște poze cu picioare goale și fuste zburate printre craci sau 💋 de clovni cu contrast mai mare decât pot eu să trag în lightroom, dar sunt om însurat și nu se cade să fac poze promiscue la dame .
Singurii care umblă în căruțe trase de cai, păstrând spiritul cu cel puțin 50 de ani în urmă și caracterul original al sărbătorii sunt câteva grupuri de rudari veniți să capete de ale gurii să umple pungi de mâncare 🍲 și bidoane de vin.
Pe ei, însă, nu îi privește nimeni cu ochi buni. Sunt doar niște săraci ( mai săraci ca noi, adică) cerșetori care strică ștaiful rural al celei mai importante sărbători a anului.
Cât fariseism și câtă denaturare ale cuvintelor domnului! Și cât de tare ne doare în pulă. Vrei mâncare, băh, săracule? La muncă, noi am venit aici doar să ne lăudăm și sa ne simțim bine intre noi. Aproapele nostru e bine delimitat în spațiu.
Iese Popa, unul tânăr pe care nu l-am primit în curte cu boboteaza – nici eu nu intru la el, deși e plătit din bani publici oricum – și întinde mâna direct, fără rușine, cerând niște bani pentru biserică, cam pe ton, dacă ma întrebi pe mine: ” Haideți, haideți, fiecare din puținul lui.”
Așa trebuie. Sa fii tupeist când cerșești. Altfel, în țara asta primești doar flegme ca suntem sătui de cerșetori.
Și nu am înțeles-o pe aia cu fiecare din puținul lui. Păi ce, băh, noi suntem săraci? Noi am venit aici în fața bisericii să ne lăudăm ca avem puțin? Ba, eu vad ca lumea arată cum că li s-ar fi copt toate anul trecut. Chit că mai arată și lucruri mai de împrumut.
Treaba e că Popa știe el ce știe. Ăia care au mai puțin sunt prostiți ca de obicei să dea mai mult.
Plec, mă retrag, că nu vreau să îi stric nimănui sărbătoarea. Nici nu vreau să ciocnesc cu popa. Cum adică să îmi ia el oul. Pai ce, el nu știe ca și eu am tot două mâini de luat?
În caz ca vă întrebați, toată ziua am băut 1 pahar de vin. Da’ bun. O lacrimă de 12 ani.
