Am o singură “bijuterie” pe care o port obligat-forțat.
Nu îmi place, nu că nu arată nu-stiu-cum sau că dacă ar arăta altfel mi-ar, ci nu ii găsesc utilitatea și e frecusul dracului să fiu atent să nu îmi cadă de pe deget, când o scot la baie – verigheta – să îmi aduc aminte unde o pun,când o pierd să mă gândesc cum trebuie să arunc niște sute de euro pe altă pereche, etc.
Nu folosește la ce crede lumea că folosește, dar așa e obiceiul pământului, în fine,nu de asta e vorba.
Zilele astea am mai mers pe stradă și am văzut așa:
O femeie care lucra la RATB, casiera în cuștile alea și avea expuse două brățări de circa 2 centimetri lățime fiecare, o pereche de cercei fiecare cât o frunză 🍁 de arțar și un inel mare 💍 cu piatră, aproape ghiul. Toate din aur. Toată ghereta aia dimpreună cu salariul ei pe un an nu valorau cât ce avea pe ea. Merita efortul de a lega un cablu de ghereta și de a o remorca cu o camionetă pana la un amanet, pe stilul Ocean’s Eleven, sau Twelve, nu mai știu care era ăla.
De dimineață am văzut un nene care manevra un pick-hammer cu un lanț la gât de minim 1 cm lățime și două ghiuluri. Eram curios dacă nu îl deranjează vibrația la degete, în fine.
Când m-am întors acasă am vazut-o pe “mama lor”!
Cu cercei din aur de forma lui Saturn, adică o bila și un set de inele în jur, estimez că pe la 20 de grame și dacă bilele erau goale, cu inel de amazoana acoperind degetul până la începutul unghiei, cu mai multe brățări lantic, lanț aș zice, toate de aur, evident, contrastand cu hainele verzi și vesta fosforescenta, împingea sârguincioasa pubela și curăța trotuarul.
Ceva îmi scapă. Bucureștiul e un oraș prea sigur.
