Lucrurile nu au început acum două seri când copilul cel mic mi-a ars o coada de mătură (cred) peste ochi, de am avut noroc că m-au salvat ochelarii; dar nu s-au salvat pe ei.
Nu. Am zis că dacă am primit avertismente căcopilu’ nu se apără, să facem ceva pe temă, privind libertate și deprindere.
Zicea că se joacă, dar s-a prins repede că nu-i a bună când mi-a sărit lentila din ramă și n-am mai văzut-o. Nu că de la lovitură, că sunt buni ochelarii la treburi din astea și eu văd și fără, dar și-a șters semnătura energetică rapid din zonă.
Nici nu m-am oțărât prea tare, nu mai tare decât când, peste 10 minute, i-a despicat pielea de pe braț celuilalt copil, cu care se juca cu aceeași coadă de mătură din tablă de-a cavalerii medievali cu asemenea săbii și scuturi din capace de cazane. Dacă nu ții scutul bine pățăști.
-Măi, de ce nu te-ai oprit când ți-a spus să te oprești?
-Ca mă lovea ea și nu îmi place să mă doară.
Sper doar să facă la fel cu străini, ca să nu mai avem probleme din astea de grădiniță.
Am reparat beteșugul copilului rănit în luptă, a stat cu brațul bandajat câteva zile, n-a comentat prea tare, așa e in război .
Copilul mic înțelege, totuși. Când îi spui să nu, lasă bot, se supără, dacă nu îi convine plânge, pe urmă cântă că ce rău e că nu o lasă părinții să…, iar pe urmă îi trece.
Copilul cel mare e ca mine pe vremea aia. Aude doar dacă vrea, înțelege când aude și ignora cu desăvârșire, iar dacă nu îi e permis să ignore, nu poți să ignori nici tu. Te sapă pe toate părțile până obține ce vrea, sau pierde iremediabil orice șansă de a obține ce vrea. Nu există compromisuri, nu există negociere, nu există meciuri rejucate, nu există meci cedat la puncte.
It’s over when it’s over și câștigă ăla care are mai puțini morți.
Nu știe să piardă, iar când o face toate corăbiile sunt sub apă, zici că se joacă de-a submarinele. Mhh, tre’ să lucrăm la asta. Suntem doi oameni care nu știu să piardă și se privesc în ochi, căutându-și unul altuia slăbiciunile.
La fel face cu tot ce-i in jur, un copil tiran, demnă să moștenească imperiul încă neconstruit al altui fost tiran.
Dacă eram un dictator aș fi avut cel puțin un urmaș demn.
Orice libertate câștigată i se pare drept, uită că toate-s revocabile când trăiești sub suzeranitatea părinților .
Și orice inch de pământ pierdut atrage cu sine renegarea statutului de vasal, bereta kaki pe-o ureche și cuiul de la grenadă smuls cu dinții.
Locul de joacă cu leagane și gazonul din jur menținute curate și tunse cu munca soției se transformă în câmpul de bătălie și tărâmul celor aleși să se joace, care pot fi 2-3 sau tot satul de copii, ignorând totuși că noi nu suntem primăria comunei, parcul de joacă nu e public și ce-i destul e destul.
Ca să crească fericiți, cică. Ca să se bucure de copilărie, cică. Ca să ceară tot mai mult și mai mult, până când prea multe reguli vor fi fost ignorate, libertățile se contractă și, cu toate pierderile colaterale, trebuie să ne așezăm fiecare pe pozițiile pe care avem acoperire.
Parcul se depopulează și din iarba verde se ridică doar pustiul și liniștea aia amară, care nu mulțumește pe nimeni.
Ca in orice revoluție, nimeni nu câștigă. Toată lumea pierde, unii mai mult alții mai puțin, importantă e restabilirea echilibrului, a unui raport aproape de echitabil și limitarea evoluției viciate pe o perioadă oarecare, până la următorul reset.
Așa funcționează lumea, așa funcționează și familiile cu copii.
Organizarea materiei, implicit reducerea entropiei, se face cu efort, cu costuri, cu pierderea unor grade de libertate. E împotriva intuiției, e împotriva spiritului și a creativității, dar face parte din ceea ce ține universul să nu se prăbușească .
